Ana a plecat din spital cu pași grei. Afară ningea în continuare, dar viscolul se mai potolise. S-a sprijinit o clipă de mașină, respirând adânc. Simțea cum copilul se mișcă ușor, ca și cum ar fi vrut să-i amintească: nu ești singură.
Zilele au trecut una după alta. Ana a continuat să lucreze, deși oboseala o ajungea din urmă tot mai des. Se întreba uneori ce s-a ales de bărbatul găsit pe șosea, dacă a supraviețuit, dacă a avut pe cineva care să-l caute. Apoi își spunea că a făcut tot ce a putut.
Într-o seară, la aproape o lună după acea noapte, Ana tocmai își pregătea o supă simplă, când a auzit zgomotul unei mașini oprindu-se în fața blocului. Nu era nimic neobișnuit, dar sunetul motorului era diferit — mai liniștit, mai profund. S-a uitat pe fereastră și a rămas nemișcată.
În fața clădirii se afla o mașină neagră, elegantă, cum Ana văzuse doar în reviste. Portiera s-a deschis, iar din ea a coborât un bărbat bine îmbrăcat. L-a urmat un altul, apoi un al treilea. Inima i-a început să bată mai repede. Gândul că poate au greșit adresa nu a reușit să o liniștească.
După câteva minute, cineva a sunat la ușă.
Ana a deschis cu precauție. Pe prag stătea un bărbat cu părul ușor cărunt, cu privire calmă.
— Ana? a întrebat el.
— Da…
— Pot intra? Numele meu este Mihai.
Vocea lui era caldă, cunoscută într-un mod ciudat. Ana i-a făcut loc, iar când el a pășit înăuntru, a văzut pe chipul lui ceva ce a făcut-o să încremenească. Ochii. Erau aceiași ochi, acum limpezi, vii.
— Dumneavoastră… a șoptit ea.
— Da, a zâmbit el încet. Eu sunt omul pe care l-ați găsit pe șosea.
Ana s-a așezat pe un scaun, copleșită.
— Medicii mi-au spus că dacă mai rămâneam afară câteva minute, nu aș fi supraviețuit, a continuat Mihai. Am avut hipotermie severă și o comoție. Mi-au trebuit săptămâni să-mi revin.
A făcut o pauză, apoi a scos din buzunar un plic.
— Am pierdut tot într-un accident și într-o serie de greșeli. Eram cândva proprietarul unei companii de transport. Am ajuns pe drumuri, fără acte, fără memorie clară. Dar încet, lucrurile s-au legat din nou. Și primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să vă găsesc.
Ana a clătinat din cap.
— Nu ați avut de ce…
— Ba da, a spus el ferm. Ați făcut mai mult decât ați fi fost obligată. Ați riscat, ați plătit, m-ați salvat. Și erați însărcinată.
Mihai a deschis plicul. Înăuntru era un document și un card.
— Nu e o recompensă. Este un ajutor. Pentru dumneavoastră și pentru copil. Și mai este ceva.
A scos o altă hârtie.
— Dacă doriți, după ce nașteți, vă pot oferi un post stabil în compania mea. Nu ca taximetristă, ci la birou. Program normal, siguranță.
Ana a simțit cum i se umezesc ochii.
— Eu… nici nu știu ce să spun.
— Spuneți doar că acceptați să primiți ajutor, a zâmbit Mihai. Așa cum și eu l-am primit atunci când nu mai aveam nimic.
După ce a plecat, Ana a rămas mult timp privind documentele de pe masă. A pus mâna pe burtă și a zâmbit pentru prima dată după multe săptămâni, fără teamă.
În acea noapte, a adormit liniștită, cu sentimentul că bunătatea, chiar și atunci când pare pierdută în viscol, găsește întotdeauna drumul înapoi.