Mi-am ridicat casa pe pământul soacrei mele. Soțul meu a trecut în neființă, iar ea a hotărât s-o vândă pentru fiica ei. Am sunat la excavator.
Când l-am cunoscut pe soțul meu, eram tineri, îndrăgostiți și fără niciun ban pus deoparte. Ne-am căsătorit repede, deși toți ne sfătuiau să nu ne grăbim. Dragostea ne făcea să credem că nimic nu e imposibil. Mama lui ne-a oferit atunci o bucată din ograda ei.
Faceți-vă aici casa, ne-a zis. E destul loc, mie nu-mi trebuie tot.
Ne-am privit, iar în ochii noștri s-a aprins speranța. Era șansa noastră. Am început să punem deoparte fiecare leu. El muncea pe șantier de dimineață până seara, iar eu spălam, coseam, făceam orice găseam. În weekenduri eram amândoi acolo cărămidă lângă cărămidă, acolo creștea căsuța noastră.
Îmi amintesc mâinile lui crăpate de la var și zâmbetul obosit la ceas de seară.
O să fie frumoasă, îmi spunea, sărutându-mă pe frunte. Aici ne vom crește copiii.
Ne-au trebuit trei ani. Trei ani de strâns cureaua, de socotit fiecare leu, de nopți fără somn. Dar am reușit. Am pus acoperiș bun din tablă, tâmplărie de aluminiu, baie adevărată cu faianță aleasă de mine una câte una. El chiar a construit un mic iaz în curte.
Pentru copii, să se bălăcească vara, zicea el mândru.
Nu era o vilă, dar era a noastră. În fiecare perete era sudoare, iubire și visuri.
Soacra venea des. Beam cafea în curte, mă lăuda, îmi spunea cât de bucuroasă e pentru noi. Fiica ei venea rar; când venea, privea casa ciudat cu un fel de pizmă amestecată cu dispreț.
Și-apoi a venit acel blestemat marți.
Soțul meu a plecat devreme la lucru, ca de obicei. M-a îmbrățișat la ușă.
Ne vedem la cină. Te iubesc.
Acestea au fost ultimele lui cuvinte.
Mi s-a spus că accidentul a fost pe loc. O grindă. N-a suferit. Eu da.
Am căzut într-o durere așa de adâncă, că uneori uitam să respir. Două săptămâni după înmormântare am aflat că eram însărcinată. Patru luni. Fetiță. Visul nostru fără el.
La început, soacra venea zilnic. Îmi aducea mâncare, mă îmbrățișa. Simțeam că nu sunt chiar singură. Dar după o lună totul s-a schimbat.
Era duminică. Stăteam în casă și îmi mângâiam burta, când am auzit mașina lor. Au intrat fără să bată. Soacra nici nu s-a uitat la mine.
Trebuie să vorbim, zise ea.
Ce s-a întâmplat? am întrebat, simțind inima bătându-mi cu putere.
Fata mea e într-o situație grea. S-a despărțit și are nevoie de un loc unde să stea.
Îmi pare rău, am zis sincer. Dacă vrea să stea aici temporar…
Nu, m-a tăiat ea. Are nevoie de casa asta.
Lumea a înghețat.
Cum adică?
Terenul e al meu, zise rece. Mereu a fost. Voi ați construit, dar pământul e al meu. Iar acum… fiul meu nu mai e.
Dar noi am pus aici toată munca, toți banii…
E păcat ce s-a întâmplat, zise fiica, dar legal, casa e pe terenul nostru. Terenul e al nostru.
Sunt însărcinată cu copilul lui! am strigat.
Tocmai de-asta, spuse soacra. Nu poți să te descurci singură. Primești ceva pentru îmbunătățiri.
Mi-a întins un plic. Înăuntru câțiva lei, o batjocură.
E o insultă, am zis. Nu pot accepta.
Atunci pleci fără nimic, răspunse ea. Hotărârea e luată.
Am rămas singură în casa pe care am ridicat-o cu dragoste. Am plâns pentru soț, pentru copilul nostru, pentru tot ce se năruia.
N-am închis ochii noaptea aceea. Am mers prin fiecare cameră, am atins pereții. Am luat o hotărâre.
Dacă eu nu pot avea această casă, nici ei să n-o aibă.
A doua zi am început să sun. Au dezmembrat acoperișul. Au scos geamurile. Iazul. Țevile. Firele. Tot ce cumpărasem cu sudoare.
Sunteți sigură? m-a întrebat un muncitor.
Absolut, am zis.
Soacra a venit, turbată.
Ce faci?!
Îmi iau ce e al meu. Voi ați vrut pământul. Poftim.
Nu existau acte. Doar munca noastră.
În ultima zi a venit excavatorul.
Sunteți sigură? m-a întrebat operatorul.
Asta nu mai e casă, am spus. A murit odată cu soțul meu.
Mașina a pornit. Pereții s-au prăbușit unul după altul. Mă durea, dar mă și elibera.
Când s-a terminat, nu mai rămăsese decât moloz.
Acum stau la mama, într-o cameră mică. Am vândut acoperișul și ferestrele. Cu banii ăia trăim până se va naște fetița mea.
O să-i povestesc despre tatăl ei. Despre cum am ridicat împreună o casă cu palmele goale. Și-o voi învăța că, atunci când lumea îți ia tot, demnitatea nu trebuie să o lași niciodată să-ți fie smulsă.
Dar tu ce zici am făcut bine că am dărâmat casa, sau trebuia să plec liniștită și să le las totul?