Ion s-a întors spre peretele din dreapta, cel pe care îl știam din totdeauna drept un zid banal, crăpat pe alocuri. L-am văzut scoțând din buzunar o cheie mică, ruginită, pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Ce faci? am șoptit.
— Ce trebuia făcut demult, a răspuns el simplu.
A apăsat într-un punct precis al zidului. S-a auzit un clinchet surd, apoi o porțiune din perete s-a mișcat. Nu mult. Doar cât să lase să se vadă o nișă ascunsă.
Mi s-a tăiat respirația.
În spatele zidului erau dosare groase, legate cu sfoară, plicuri îngălbenite, un caiet vechi cu coperți albastre și o cutie metalică grea. Ion le-a scos una câte una, cu mișcări sigure.
— De ani de zile ai ascuns asta? am întrebat.
— De peste treizeci de ani.
A deschis caietul. Era scrisul lui. Note, date, sume. Nume.
— Ce sunt toate astea?
— Dovezi.
Mi-a întins un plic. Înăuntru, copii după contracte, chitanțe, hârtii cu datorii, semnate de Andrei. Împrumuturi făcute fără știrea noastră. Credite garantate cu casa. Sume mari, în lei. Foarte mari.
Am simțit cum mi se face rău.
— Au vrut casa, Elena, a spus Ion calm. Nu ne-au vrut pe noi.
Atunci am înțeles tot. Graba cu care ne vizitau. Insistența să „ne ajute”. Vorbele despre azil, despre cât de greu le e cu noi. Și acum, beciul.
Ion a deschis cutia metalică. Înăuntru era un telefon vechi, încărcat complet.
— Am bănuit că va veni ziua asta, a spus. De aceea am pregătit tot.
A format un număr.
— Bună seara, a spus clar. Sunt Ion Popescu. Da. Exact cum am discutat. Suntem încuiați în beci.
A închis.
N-au trecut nici douăzeci de minute până am auzit sirenele.
Laura a început să țipe de sus. Andrei plângea. Ușa s-a deschis brusc, dar nu de mâna lor. De mâna poliției.
Ce a urmat a fost rapid și dur. Actele au vorbit. Dovezile au vorbit. Vecinii au vorbit.
Andrei și Laura au fost luați pentru declarații. Casa nu mai putea fi atinsă. Contractele erau nule. Tentativa era clară.
În seara aceea am dormit pe canapea, ținându-ne de mână, în casa noastră.
— Ai știut că se va ajunge aici? l-am întrebat.
— Am sperat că nu, a spus Ion. Dar am fost pregătit.
Câteva luni mai târziu, casa era liniștită. Prea liniștită. Dar era a noastră.
Andrei nu ne-a mai sunat.
Ion a murit un an mai târziu, liniștit, în somn.
Astăzi stau pe prispa casei și mă gândesc la un lucru simplu: dragostea nu garantează loialitatea. Dar demnitatea și prudența îți pot salva viața.
Iar uneori, tăcerea pregătită din timp e cea mai puternică armă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.