A doua zi, la ora 14:00 fix, era din nou la poartă. De data asta, nu era singur. Lângă el stătea o femeie aranjată exagerat, cu ochelari mari de soare și un aer superior.
Daniel era lângă mine. Calm. Prea calm.
„Poftiți”, am spus, dându-mă la o parte.
Au intrat ca niște stăpâni. Tatăl nostru privea pereții, parchetul, mobilierul, de parcă făcea deja planuri unde să mute canapeaua.
Ne-am așezat la masă.
Am pus în fața lui un dosar gros.
„Aici sunt actele”, i-am spus.
A început să le răsfoiască, zâmbind. Zâmbetul i s-a șters rapid.
„Ce-i asta?”, a întrebat.
„Continuă”, a spus Daniel.
Primul document era certificatul de moștenitor. Casa nu fusese trecută integral pe numele lui. Mama noastră lăsase un testament. Făcut în timpul tratamentului. Cu martori. Legal.
Casa aparținea copiilor.
Următorul document: hotărârea judecătorească prin care eu și Daniel fuseserăm numiți tutori legali. Cu drept de administrare a bunurilor până când cei mici deveneau majori.
A început să respire sacadat.
„Asta… asta nu schimbă nimic”, a bâiguit. „Eu sunt tatăl vostru.”
„Un tată nu pleacă atunci când copiii lui au cea mai mare nevoie”, i-am spus.
Am scos ultimul document.
Calculul pensiei alimentare neplătite timp de cinci ani. Cu penalizări. O sumă uriașă, de ordinul sutelor de mii de lei.
„Dacă vrei să ne dai afară”, a spus Daniel calm, „primul pas e să-ți plătești datoriile față de noi.”
Femeia de lângă el s-a uitat șocată.
„Despre ce datorii vorbești?”, a întrebat ea.
Tatăl nostru nu a răspuns.
„Despre banii pe care nu i-a dat niciodată copiilor lui”, i-am spus.
S-a ridicat brusc.
„Voi m-ați păcălit!”
„Nu”, am spus. „Noi ne-am apărat.”
A început să țipe. Să amenințe. Să spună că ne dă în judecată.
Daniel s-a ridicat și el.
„Poți încerca. Avem avocat. Avem dovezi. Avem martori. Și, mai ales, avem adevărul.”
Tăcere.
Pentru prima dată în viața mea, l-am văzut mic. Neputincios.
Femeia și-a luat geanta.
„Eu nu stau într-o poveste cu atâtea probleme”, a spus și a ieșit pe ușă.
Tatăl nostru a rămas singur.
A încercat să spună ceva. Să ceară iertare. Să se apropie.
„E prea târziu”, i-am spus.
A plecat cu umerii căzuți.
Casa a rămas tăcută câteva secunde.
Apoi Sofia a ieșit din cameră.
„A plecat?”, a întrebat încet.
„Da”, i-am spus, îmbrățișând-o. „Și nu se mai întoarce.”
În seara aceea, am mâncat toți cinci la masă. Am râs. Am plâns. Ne-am simțit, pentru prima dată, în siguranță.
Casa nu era doar niște pereți.
Era promisiunea făcută mamei noastre.
Și ne-am ținut de ea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.