— După ce a murit mama, ne-a lăsat o casă și niște economii. El voia s-o vândă. Eu voiam s-o păstrez. Ne-am spus lucruri groaznice. Am ajuns și la pumni.
— Și în timp ce voi vă certați… nepotul dumneavoastră creștea aici.
— Trebuie să-l găsesc pe fratele meu.
— Cu răbdare. Mai întâi copilul. Acte, verificări.
— Știu. Ce fac?
— Găsiți-l pe Andrei. Și vorbiți cu Ana.
— Cum dau de ea?
— Sună în prima duminică din fiecare lună, la ora două.
În noaptea aceea, Ionuț a scotocit toată casa. A găsit poze vechi, acte și una specială: el și Andrei, la optsprezece ani, în ziua când și-au făcut tatuajele.
A doua zi a început să caute peste tot.
Și adevărul l-a lovit:
Andrei fusese internat la Spitalul Județean din Sibiu, în urma unui accident de motocicletă. Două luni în comă.
— A fost trist — i-a spus o asistentă. — Când s-a trezit, nu recunoștea pe nimeni. O fată însărcinată venea zilnic… plângea pentru că el nu știa cine e.
Ana.
Înapoi la Brașov, Ionuț a mers din nou la centru. Luca a alergat și l-a îmbrățișat.
— Tanti Maria zice că îl cunoști pe tata.
— Da, puiule. Eram foarte apropiați.
— Atunci de ce nu vine?
— Îl caut.
Luca a zâmbit.
— Eu pot să aștept. Lucrurile bune vin mai greu, dar vin.
Înainte să plece, Luca l-a tras de mânecă.
— Când îl găsești, spune-i că mai știu cântecul nostru.
Și l-a cântat.
Era cântecul pe care Ionuț și Andrei îl inventaseră când erau copii.
Chiar și cu memoria frântă… asta rămăsese vie.
Sunetele copilăriei i-au rămas lui Ionuț în cap toată noaptea.
Cântecul acela simplu, fără rimă, fără logică, dar plin de viață. Îl știa pe de rost. Îl cântaseră în podul casei, cu lanterne, când credeau că lumea se termină la gardul din spate.
Dimineața a venit fără să-l fi prins somnul.
Ionuț a stat la masă, cu fotografia în față, și a înțeles un lucru dureros: pierduse ani. Ani pe care nu-i mai putea da nimeni înapoi.
Prima duminică a venit mai repede decât se aștepta.
La ora două fix, telefonul de pe biroul Mariei a sunat.
Ionuț era acolo.
Inima îi bătea atât de tare, încât simțea că se aude în cameră.
— Alo?
— Sunt eu… Ana — a spus o voce obosită. — Cum e Luca?
— E bine. Crește. Întreabă de tine.
A urmat o pauză lungă.
— Am greșit mult — a spus femeia, cu vocea tremurândă. — Am fugit pentru că mi-a fost frică. N-am avut bani. N-am avut putere.
— Unde e Andrei?
A urmat tăcerea.
— Într-un centru de recuperare, lângă Făgăraș. Nu-și mai amintește cine e. Dar uneori… fredonează un cântec ciudat.
Lui Ionuț i-au dat lacrimile.
Două zile mai târziu, era acolo.
Andrei stătea pe o bancă, privind munții, cu privirea pierdută.
— Salut — a spus Ionuț.
Bărbatul s-a întors. L-a privit lung.
— Ne cunoaștem?
Ionuț s-a așezat lângă el.
— Nu știu… dar știu un cântec.
Și a început să-l cânte.
Andrei a înghețat.
Apoi a continuat.
Vers cu vers.
Cu vocea frântă.
— Frate… — a șoptit el.
Au stat acolo mult timp. Fără explicații. Fără reproșuri.
O lună mai târziu, Luca a ieșit din centrul de plasament ținându-i de mână pe amândoi.
Ana plângea. Maria zâmbea.
Ionuț a privit cerul și a știut un lucru simplu:
Uneori, viața te lovește ca să te oprească.
Ca să te întoarcă.
Ca să te învețe că familia nu e despre orgoliu.
E despre a rămâne.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.