Directorul azilului mă privea ca pe cineva pe care nu se aștepta să-l vadă niciodată acolo. S-a ridicat de pe scaun atât de repede, încât acesta s-a izbit de perete.
— Doamnă… dumneavoastră? a bâiguit el.
Mi-am așezat geanta jos și am oftat ușor.
— Da, eu sunt. Maria Ionescu.
Fața i s-a schimbat complet. Nu mai era speriat. Era… încurcat.
— Vă rog, luați loc. Cred că e o neînțelegere.
M-am așezat calm, ca o femeie care știe exact unde se află.
— Nu e nicio neînțelegere, am spus liniștit. Fiul meu m-a adus aici, de ziua mea. Cadou.
Directorul și-a trecut mâna peste frunte.
— Doamnă Ionescu… noi… noi nu putem să vă primim.
— Știu.
A clipit des.
— Știți?
— Știu foarte bine. Pentru că acest azil… e al meu.
A urmat o tăcere grea. Omul a înghițit în sec.
— Dumneavoastră sunteți… proprietara?
— Da. Eu și soțul meu, Dumnezeu să-l ierte, am investit aici acum doisprezece ani. L-am deschis pentru oameni singuri, nu pentru părinți abandonați de copii comozi.
Directorul s-a ridicat din nou.
— Îmi pare nespus de rău. Nu știam că sunteți chiar dumneavoastră.
— Nu e vina dumneavoastră, am spus. Fiul meu a avut grijă să nu știe nimeni cine sunt.
Am scos telefonul și am format un număr.
— Bună, Mihai. Da, sunt aici. Da… exact. Te rog să pregătești dosarul.
Am închis și m-am ridicat.
— Vedeți, am continuat, eu nu sunt o bătrână neajutorată. Am avut grijă să nu depind niciodată de nimeni.
Am ieșit din birou, iar directorul m-a urmat în tăcere. După două ore, Dinu a primit telefonul.
— Ce vrei? a răspuns iritat.
— Vino înapoi, i-am spus calm. Acum.
— Mamă, nu pot…
— Poți. Dacă vrei să mai ai un loc de muncă și o reputație.
Au ajuns în grabă. Cristina era palidă.
— Ce se întâmplă? a întrebat ea.
I-am privit pe amândoi.
— Se întâmplă că m-ați abandonat. Și ați făcut-o într-un loc care îmi aparține.
Dinu a amuțit.
— Casa în care stați, mașina, banii „împrumutați” — toate vin de la mine, am continuat. De azi, totul se oprește.
— Mamă, te rog…
— Nu. De azi, învățați ce înseamnă responsabilitatea.
M-am întors spre director.
— Pregătiți actele. Fundația va primi o nouă regulă: niciun părinte adus aici cu minciuni.
Am ieșit pe poartă singură. Aerul era rece, curat. Mi-am tras haina pe umeri și am zâmbit. În acea zi am înțeles un lucru simplu: respectul nu se cere. Se câștigă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.