Avocatul a inspirat adânc și a așezat documentul pe masă, cu grijă, ca și cum ar fi fost ceva fragil. Doina a încercat să-și recapete controlul. Și-a îndreptat spatele, și-a aranjat perlele și a zâmbit forțat.
„Nu înțeleg ce e atâta agitație”, a spus ea. „Putem începe citirea testamentului.”
„Ba înțelegeți foarte bine”, a răspuns avocatul, cu o voce calmă, dar fermă. „Această hârtie schimbă statutul doamnei.”
M-am uitat la Doina fără să spun nimic. Pentru prima dată, nu eu eram cea împinsă într-un colț.
„Ce hârtie?”, a izbucnit ea. „Este o farsă. Fata asta minte.”
Avocatul a ridicat o mână.
„Este o copie legalizată a unui act de recunoaștere și a unei clauze adiționale la testament, semnate de domnul Ion Marinescu cu șase luni înainte de deces.”
Doina a pălit. Am simțit cum aerul din încăpere se schimbă. Parcă nimeni nu mai respira.
„Tatăl meu”, am spus încet, „a știut exact ce face.”
Avocatul a continuat să citească. Tatăl meu lăsase clar scris că sunt moștenitoare de drept și că orice încercare de a fi exclusă trebuia anulată automat. Mai mult decât atât, exista o clauză specială: dacă cineva mă împiedica să particip la citirea testamentului, partea acelei persoane se reducea considerabil.
Doina s-a ridicat brusc în picioare.
„Asta e absurd! Eu am avut grijă de el! Eu am fost lângă el!”
„Și eu sunt fiica lui”, am spus, ridicându-mă și eu. „Cea pe care ai ținut-o departe. Cea pe care n-ai lăsat-o să-și ia rămas-bun.”
Avocatul a închis dosarul.
„În aceste condiții, doamna Marinescu va rămâne la masă. Iar moștenirea se va împărți conform noilor prevederi.”
Când s-a citit suma, Doina a rămas fără glas. Partea ei scăzuse drastic. Cea mai mare parte din economiile tatălui meu, din casă și din teren, îmi revenea mie. Zeci de mii de lei, munca de-o viață a unui om care m-a iubit în felul lui tăcut.
Doina a început să plângă. Nu de durere. De ciudă. Eu nu m-am bucurat. Nu așa. Am simțit, în schimb, o liniște pe care n-o mai cunoscusem. O dreptate târzie.
La final, avocatul mi-a întins cheia casei tatălui meu.
„Este a dumneavoastră acum.”
Am ieșit pe hol și m-am oprit o clipă. Am închis ochii și l-am văzut pe tata așa cum era: cu mâinile bătătorite, cu zâmbetul lui blând, spunându-mi mereu să nu mă las călcată în picioare.
În ziua aceea, nu am câștigat doar o moștenire. Am câștigat ceva mai important: adevărul și locul meu în viața lui. Iar Doina a rămas în urmă, cu perlele ei reci și cu o lecție pe care n-o va uita niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.