Irina a închis telefonul și a rămas câteva secunde cu mâna pe volan.
Inima îi bătea tare, dar nu mai era frică. Era ceva nou. Claritate.
Casa aceea nu era doar niște pereți. Era tot ce construise ea în ultimii zece ani.
Creditul pe care îl plătise din salariul ei. Ratele achitate lună de lună, fără întârziere. Nopțile în care adormea cu laptopul pe piept, lucrând după ce copiii se culcau. Toate astea nu le datora nimănui.
Nici măcar lui Andrei.
Andrei, care plecase „în delegație” înainte de Crăciun și nu mai răspunsese decât rar. Andrei, care spusese că vine de Anul Nou, dar nu mai apăruse.
Irina s-a uitat spre ferestrele luminate. Umbrele se mișcau înăuntru. Râsete. Muzică. Oameni străini care mâncau la masa ei, stăteau pe canapeaua ei, dormeau, probabil, în paturile ei.
Copiii se uitau la desene, dar David a întors capul spre ea.
— Mamă, mergem acasă?
Irina a zâmbit.
— Suntem deja acasă.
După zece minute, mașina de pază a oprit în fața porții. Doi agenți au coborât, urmați de Sergiu.
— Bună seara, doamnă Irina. Ne arătați actele?
Irina a scos dosarul din torpedou. Contractul de vânzare-cumpărare. Extrasul de carte funciară. Totul pe numele ei.
Sergiu a dat din cap.
— E clar. Deschidem.
Când au bătut la ușă, muzica s-a oprit brusc. Tamara Andreea a apărut, iritată.
— Ce se întâmplă aici?
— Control de rutină, — a spus Sergiu calm. — Avem o sesizare de ocupare ilegală.
— Ce prostii! Suntem familie!
— Familia nu înseamnă proprietate, — a intervenit Irina, pășind în față. — Casa este a mea. Vă rog să o părăsiți.
Victoria a apărut din spate, palidă.
— Irina, hai să vorbim ca oamenii…
— Am vorbit destul, — a spus Irina. — În seara asta, copiii mei au fost dați afară din propria casă. Asta nu se negociază.
Tamara Andreea a început să țipe, să se plângă, să dea vina pe toată lumea. Dar agenții erau deja în interior, notând, fotografiind.
În mai puțin de o oră, invitații plecau bombănind. Victoria a ieșit ultima, ținând rochia strâns pe ea.
— O să regreți, — a șoptit.
Irina nu a răspuns.
După ce poarta s-a închis, casa a devenit liniștită. Irina i-a adus pe copii înăuntru.
— Mamă, e iar casa noastră? — a întrebat Maria.
— Da, puiule. A fost mereu.
În noaptea aceea, Irina nu a pus masa mare, nu a făcut poze, nu a deschis șampanie. A făcut ceai, a scos prăjituri dintr-o cutie și s-au așezat toți trei pe covor, sub brad.
La miezul nopții, telefonul a vibrat.
Un mesaj de la Andrei:
„Ce ai făcut?! Mama plânge. Puteai să fii mai înțelegătoare.”
Irina a citit mesajul o dată. Apoi l-a șters.
A doua zi, a sunat un avocat.
Peste o lună, a depus actele de divorț.
Peste trei luni, casa era din nou plină. Dar de liniște. De râsete curate. De siguranță.
Irina a învățat ceva atunci, în prag, cu gențile în mâini și copiii lângă ea.
Că uneori, ca să-ți păstrezi casa, trebuie să dai afară pe cei care nu te-au considerat niciodată acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.