— Pentru că… nu mai aveam loc, a spus ea încet, fără să-l privească. Casa e mică. Și… mama ta ne aduce numai ghinion.
Ion a simțit cum i se urcă sângele în cap. A rămas câteva secunde nemișcat, cu mâinile strânse în pumni. Nu țipa. Nu lovea. Tăcerea lui era mai grea decât orice palmă.
— Ghinion? a întrebat încet. Ghinion că am trimis bani lună de lună? Ghinion că am muncit ca un câine pe front? Sau ghinion că mama m-a crescut singură, cu palmele crăpate și burta goală?
Maria a ridicat din umeri.
— E bătrână. Tu nu vezi? Tu nu ești aici. Eu sunt. Eu muncesc. Ea mănâncă, se plânge, se roagă toată ziua… M-am săturat.
Ion s-a întors și a ieșit din casă. A mers direct la șură. Și-a dat jos haina militară și a pus-o peste umerii mamei.
— Mamă, hai în casă, a spus simplu.
— Nu, fiule… o să fie mai rău… a șoptit ea, tremurând.
Ion a ridicat-o în brațe. Era ușoară ca un copil. Prea ușoară. A simțit cum ceva i se rupe definitiv în piept. A dus-o în casă și a așezat-o pe patul mare din dormitor. Maria a făcut un pas în spate.
— Aici nu, Ion…
— Aici, a spus el scurt. Aici e casa mea. Și casa ei.
A doua zi dimineață, Ion a mers la medic. Apoi la primărie. Apoi la bancă. A scos ultimii bani economisiți — douăzeci de mii de lei. Nu erau mulți, dar erau suficienți pentru un nou început.
În aceeași zi, Maria și-a făcut bagajele.
— Unde să mă duc? a întrebat ea, cu o voce deja victimizată.
— Unde vrei. Dar nu aici.
Nu a țipat. Nu a înjurat. A deschis ușa și a așteptat. Maria a plecat fără să se mai uite înapoi.
Au urmat luni grele. Ion muncea cu ziua prin sat. Repara garduri, tăia lemne, căra saci. Mama stătea la soare, pe bancă, și împletea ciorapi. Vecinii au început să vină. Cu o oală de mâncare. Cu o vorbă bună. Cu respect.
— Băiat cum rar mai vezi, spuneau oamenii.
Într-o seară de toamnă, Ion a stat pe prispă lângă mama lui. Cerul era plin de stele.
— Mamă, iartă-mă că nu am știut, a spus el încet.
Ea i-a mângâiat mâna.
— Important e că ai venit.
Primăvara următoare, casa a fost văruită. Șura a fost dărâmată. În locul ei a apărut o grădină mică, cu ceapă, roșii și flori. Ion nu s-a mai întors niciodată pe front. A rămas acasă. A ales să lupte altfel. Pentru demnitate. Pentru sângele lui. Pentru adevăr. Și în fiecare dimineață, când mama lui zâmbea din prag, știa un lucru sigur: uneori, adevărata victorie nu e să supraviețuiești războiului, ci să-ți salvezi sufletul…
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.