În prag stătea o femeie slabă, cu părul prins neglijent și cu fața palidă. Ochii ei obosiți se ridicară încet și se opriră pe Vlad.
Pentru o clipă, niciunul nu spuse nimic.
— Ana… îi scăpă lui, abia auzit.
Femeia tresări. Degetele i se strânseră pe tocul ușii. Privirea îi tremură, apoi se întunecă.
— Nu… nu se poate… șopti ea.
Fetița intră în apartament fără să se întoarcă. Vlad rămase nemișcat pe palier, cu inima bătându-i în urechi.
Ana fusese marea lui iubire. Femeia pentru care renunțase la multe, dar pe care o pierduse dintr-o greșeală stupidă. Se despărțiseră urât, fără explicații, fără rămas-bun. După aceea, ea dispăruse.
— De ce ești aici? întrebă Ana, cu o voce rece.
Vlad înghiți în sec.
— Brățara… spuse el. Am văzut brățara.
Ana își coborî privirea. Mâinile îi tremurau.
— Intră, spuse într-un final, dându-se la o parte.
Apartamentul era mic, dar curat. Mobilă veche, un covor românesc decolorat, o icoană pe perete. Fetița stătea pe un scaun, cu mâinile în poală. Se uita la Vlad fără teamă.
— Cum te cheamă? întrebă el, încet.
— Maria, răspunse ea.
Numele îl lovi ca un pumn. Așa se hotărâseră cândva să-și numească fetița, dacă ar fi avut una.
Vlad se întoarse spre Ana.
— E… a mea?
Ana își mușcă buza. Lacrimile îi umplură ochii, dar nu căzură.
— Da, spuse ea. Este a ta.
Lumea se prăbuși și se reconstrui în același timp. Vlad se sprijini de masă, ca să nu cadă.
— De ce nu mi-ai spus?
Ana izbucni.
— Pentru că atunci ai ales altceva! Ai ales banii, serviciul, viața ta confortabilă! Eu am rămas singură. Singură cu un copil și cu datorii. Am trăit din salariu în salariu, cu chiria pe cap, cu facturi neplătite!
Maria își ridică ochii spre mama ei, speriată.
Vlad se apropie de fetiță și se lăsă în genunchi în fața ei.
— Știi cine sunt? întrebă el.
Maria dădu din cap.
— Mama spune că ești tata.
Inima lui cedă. Îi cuprinse mâinile mici.
— Îmi pare rău că n-am fost aici, spuse el. Dar sunt acum. Și nu mai plec.
În următoarele săptămâni, viața tuturor se schimbă. Vlad începu să vină zilnic. O ducea pe Maria la școală, o ajuta la teme, îi cumpără ghiozdan nou și ghete pentru iarnă. Nu cu bani aruncați, ci cu grijă.
Ana îl privea de la distanță, neîncrezătoare. Dar încet-încet, zidurile ei se crăpară.
Într-o seară, stăteau toți trei la masă. O ciorbă simplă, pâine caldă. Maria râdea.
— Tati, mâine vii iar? întrebă ea.
— Vin în fiecare zi, răspunse Vlad.
Ana își șterse ochii.
După câteva luni, Vlad le mută într-un apartament mai bun. Nu mare, nu luxos, dar cald. Cu lumină. Cu liniște.
Într-o dimineață de primăvară, Maria își scoase brățara și i-o întinse.
— E a ta, spuse ea.
Vlad o luă și i-o puse la loc pe mână.
— Nu. Acum e a noastră.
Ana zâmbi pentru prima dată fără teamă.
Uneori, viața nu îți dă a doua șansă ușor. Dar când o face, trebuie să ai curajul să nu o ratezi din nou.
Iar Vlad știa un lucru sigur: de data asta, nu va mai pleca.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.