Am tras mașina într-o parcare mică, lângă un bloc vechi, cu fațada scorojită. Am stins farurile și am tras frâna de mână. Mihai nu scotea un sunet. Respira scurt, cu fruntea lipită de geam. Casa noastră era la câteva sute de metri. Un bloc nou, cu lumini reci la balcoane. Totul părea liniștit. Prea liniștit.
Au trecut zece minute. Apoi douăzeci. Și atunci am văzut.
Din umbra clădirii a apărut un bărbat. Purtă șapcă trasă pe ochi și o geacă închisă la culoare. S-a oprit exact în fața intrării noastre. A privit în jur, apoi a scos telefonul.
Mâinile mi-au început să tremure. După câteva secunde, a mai apărut cineva. Apoi încă unul.
Trei bărbați. Unul dintre ei a scos o rangă din portbagajul unei mașini parcate. Altul a pus ceva pe clanța ușii de la intrare. Mihai m-a prins de braț.
„Vezi? Ți-am spus…”
În momentul acela am înțeles tot. Sergiu nu plecase într-o delegație. Plecase ca să aibă alibi. Telefonul mi-a căzut aproape din mână când am format 112. Vocea mea era ciudat de calmă, deși simțeam că leșin.
„Vă rog, sunt niște bărbați care încearcă să intre în blocul meu. Cred că e ceva planificat.”
Poliția a venit mai repede decât mi-aș fi imaginat. Sirenele au tăiat liniștea nopții, iar cei trei au încercat să fugă. N-au apucat. Când i-au legitimat, unul dintre ei a vorbit. Nu din curaj. Din frică.
„Nu noi am venit cu ideea… Sergiu ne-a plătit. Ne-a spus că familia nu e acasă.”
Am simțit cum mi se taie picioarele. Dimineața, la secție, adevărul a ieșit bucățică cu bucățică. Sergiu avea datorii. Mari. Peste două sute de mii de lei. Împrumuturi, combinații, promisiuni.
Planul lui era simplu și murdar: o spargere „accidentală”, bunuri dispărute, un incendiu pornit de la o priză. O familie „dispărută” ar fi rezolvat tot. Datoriile, problemele, tot.
Nu se gândise însă la un lucru. La copil.
Mihai fusese treaz dimineața devreme. Îl auzise pe tatăl lui vorbind la telefon, în șoaptă, în balcon. Cuvinte pe care un copil n-ar fi trebuit să le audă niciodată.
„Diseară e liber. Nu e nimeni acasă.”
În ziua aceea am dormit într-un centru de protecție. Cu fiul meu lipit de mine. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă.
Sergiu a fost reținut direct de pe aeroport. Avionul nici n-a decolat. După câteva luni, am divorțat. Fără scandal. Fără vorbe mari. Doar cu hârtii și o liniște grea.
Ne-am mutat într-un apartament mic, într-un cartier vechi. N-avem mobilă scumpă. N-avem vacanțe exotice. Dar avem liniște.
În fiecare seară, înainte de culcare, Mihai vine și mă îmbrățișează.
„Mamă… bine că m-ai ascultat.”
Și atunci îmi dau seama de un lucru simplu. Uneori, copiii ne salvează viața. Trebuie doar să-i ascultăm.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.