…iar inima mea parcă s-a oprit în loc.
Femeia din fotografie eram eu.
Nu semăna cu mine. Eram eu. Aceeași privire, aceeași aluniță mică de lângă buza de sus, același zâmbet pe care-l văzusem de atâtea ori în oglindă dimineața. M-am apropiat tremurând și am citit numele.
Maria Popescu.
Exact ca al meu.
Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am așezat pe banca rece de lângă mormânt. Aerul parcă dispăruse. Cimitirul din marginea orașului, cu brazii lui bătrâni și liniștea apăsătoare, devenise dintr-odată un loc de coșmar.
Prima reacție a fost să cred că e o glumă proastă. Sau o coincidență bolnavă. Dar anii trecuți pe cruce erau reali. Data morții era cu cinci ani înainte să-l cunosc pe soțul meu, Andrei.
Am început să tremur din tot corpul.
Am scos telefonul și am căutat în grabă fotografii vechi cu mine, dinainte să-l cunosc. Aceeași față. Aceeași persoană. Nicio îndoială.
Atunci mi-am dat seama de ceva ce ignorasem mereu: Andrei mă alesese pe mine nu pentru cine eram, ci pentru cine semănam.
Mi-au venit în minte toate micile ciudățenii de-a lungul timpului. Faptul că insista să-mi port părul într-un anumit fel. Că se supăra când îmi cumpăram haine diferite de „stilul care-mi stă bine”. Că îmi spunea uneori pe un ton ciudat: „Așa îți stă cel mai frumos… exact așa”.
Exact așa ca ea.
M-am ridicat brusc și am plecat, aproape alergând, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. N-am mers acasă. M-am oprit la o cafenea mică din cartier, unde mi-am comandat un ceai, deși nu l-am băut.
După o oră, Andrei m-a sunat.
— Unde ești? vocea lui era calmă, prea calmă.
— La cimitir, am spus simplu.
A fost o tăcere lungă.
— Ai fost acolo… a șoptit.
— De ce era fotografia mea pe cruce, Andrei?
Respirația lui s-a schimbat. Nu mai putea ascunde nimic.
Când a ajuns, arăta ca un om înfrânt. S-a așezat în fața mea și, pentru prima dată, nu m-a privit în ochi.
Mi-a spus adevărul.
Prima lui soție murise, într-adevăr. Dar după moartea ei, el o căutase obsesiv în toate femeile. Ajunsese să creadă că, dacă va găsi pe cineva identic, va putea repara trecutul. Când m-a văzut prima dată, într-un autobuz aglomerat, aproape leșinase.
— Erai ea, Maria… doar că vie, mi-a spus cu voce frântă.
Fotografia de pe mormânt fusese pusă recent. O înlocuise cu una mai veche, pentru că nu suporta să se uite la trecut. Voia să creadă că eu sunt continuarea.
Am plătit ceaiul și m-am ridicat.
— Nu sunt nimeni înlocuitorul nimănui, i-am spus. Și nici n-am de ce să cer iertare unei morți pentru o minciună pe care tu ai construit-o.
În aceeași seară mi-am strâns lucrurile. N-am luat nimic scump. Doar hainele mele și demnitatea.
Au trecut luni.
Astăzi stau într-un apartament mic, plătit din salariul meu, cu liniște adevărată în suflet. Mă uit în oglindă și văd, pentru prima dată, doar pe mine.
Și știu un lucru sigur: iubirea nu trebuie să doară și nu trebuie să te transforme într-o umbră dintr-o poză de pe o cruce.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.