— La ce-ți trebuie serviciu? Eu câștig destul. Tu ai grijă de casă — spusese atunci, pe un ton care nu lăsa loc de discuții.
Și eu acceptasem. Ca de atâtea ori. Pentru liniște. Pentru „familie”. Pentru că așa făceau toate femeile pe care le știam.
În gara din București, la prima oră a dimineții, mirosul de covrigi calzi și cafea tare m-a adus cu picioarele pe pământ. Oamenii se grăbeau, fiecare cu viața lui, cu problemele lui. Nimeni nu mă cunoștea. Nimeni nu mă judeca.
Am ieșit în fața gării cu o geantă mică și un card în buzunar. Atât aveam. Și, pentru prima dată după mulți ani, nu simțeam frică. Simțeam… aer.
Am sunat-o pe verișoara mea, Andreea. Nu mai vorbisem de ani buni.
— Maria? Ești bine? — vocea ei era surprinsă.
— Sunt în București. Pot să stau câteva zile la tine?
A tăcut o secundă.
— Vino. Oricât ai nevoie.
Apartamentul ei mic, dintr-un cartier obișnuit, mi s-a părut un palat. Acolo nimeni nu-mi spunea ce să fac. Nimeni nu-mi arunca priviri de sus. Dormeam pe o canapea, dar dormeam liniștită.
În zilele următoare am început să-mi caut de lucru. Cu emoții, cu nesiguranță, dar și cu încăpățânare. Am trimis CV-uri, am sunat, am mers la interviuri. La unul dintre ele, o femeie trecută de patruzeci de ani mi-a spus simplu:
— Ai talent. Ți-ai pierdut doar curajul.
Am ieșit de acolo cu ochii în lacrimi.
Dan m-a sunat abia după trei zile.
— Unde ești? Ce-i prostia asta?
— Nu e prostie. E viața mea — i-am răspuns calm.
— Întoarce-te acasă. Mama e supărată.
Am zâmbit trist.
— Spune-i că nu mai are pe cine să pună pe taburet.
Am închis.
Au urmat luni grele. Am muncit mult, am strâns fiecare leu, am învățat din nou să am încredere în mine. Am închiriat o garsonieră mică, dar a mea. Mi-am cumpărat o masă de lucru, câteva schițe, un laptop.
Primul meu proiect a fost pentru o familie simplă, care voia să-și facă un cămin cald. Când am văzut rezultatul final, am plâns. Nu de oboseală. De mândrie.
După un an, m-am trezit într-o dimineață și mi-am dat seama că zâmbesc fără motiv. Aveam clienți. Aveam respect. Aveam liniște.
Într-o zi, am trecut pe lângă un restaurant. Prin geam am văzut o masă mare, oameni eleganți, pahare care ciocneau. Și m-am gândit la femeia care stătea odată în ușă, cu un buchet în mâini, fără loc la masă.
Acea femeie nu mai eram eu.
Acum știam un lucru sigur: cine nu-ți face loc la masă, nu merită un loc în viața ta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.