Femeia a strâns-o pe Sofia mai tare la piept, ca și cum ar fi vrut să se facă nevăzută. Privirea îi fugea de la fețele oamenilor din jur la ieșiri, apoi înapoi la Robert.
„Vă rog”, a spus încet, cu o voce care tremura. „Nu faceți scandal. Nu acum.”
Robert a inspirat adânc. Pentru prima dată după mulți ani, nu a comandat, nu a ridicat tonul, nu a cerut explicații ca într-o sală de consiliu.
„Spune-mi cum te cheamă”, a zis simplu.
Femeia a ezitat o clipă, apoi a cedat.
„Ana.”
Numele a căzut între ei ca o piatră mică, dar grea. Robert a simțit cum ceva se leagă în mintea lui. Ana. Prietena Isabelei din tinerețe. Fata aceea timidă care stătea pe hol când el își certa fiica. Fata pe care o alungase cu o privire.
„Isabela…”, a început el, dar Ana l-a oprit imediat.
„Nu spuneți numele ei aici”, a șoptit. „Vă rog.”
Sofia s-a foit în brațele mamei și a întins din nou mânuța spre Robert.
„Buni?”, a zis ea, cu voce subțire.
Cuvântul l-a lovit mai tare decât orice veste proastă din viața lui.
Robert a dus mâna la gură. A simțit cum genunchii i se înmoaie.
„Câți ani are?”, a întrebat.
„Trei”, a răspuns Ana. „Trei ani și două luni.”
Robert a făcut un calcul rapid. Isabela fusese declarată moartă cu patru ani în urmă.
„Unde este Isabela?”, a întrebat el, aproape fără glas.
Ana a coborât ochii.
„A trăit”, a spus. „A trăit încă un an. A plecat de lângă dumneavoastră pentru că nu mai avea aer. Era însărcinată. A născut-o pe Sofia într-un spital de stat, la Ploiești. N-a vrut bani. N-a vrut numele dumneavoastră. A vrut doar liniște.”
Robert a simțit cum îi arde pieptul.
„Și colierul?”
„I l-a pus la gât când a murit. De data asta… cu adevărat”, a spus Ana, cu lacrimi în ochi. „Mi-a spus să nu-l dau nimănui. Niciodată.”
Liniștea dintre ei era grea, plină de lucruri nespuse.
„De ce fugiți?”, a întrebat Robert.
Ana a oftat.
„Pentru că viața nu e blândă cu cei fără bani. Pentru că Sofia are nevoie de tratament. Pentru că salariul meu abia ajunge. Pentru că mi-e frică.”
Robert s-a uitat la nepoata lui. La îngerul cu o aripă frântă de la gâtul ei.
Apoi a făcut ceva ce nimeni nu l-ar fi crezut capabil să facă.
A îngenuncheat din nou, la nivelul Sofiei.
„Bunicul tău a greșit”, a spus el încet. „Dar dacă mă lași, o să încerc să repar.”
Ana a deschis gura să protesteze.
„Nu vreau bani”, a spus ea. „Nu vreau averi.”
„Nici eu”, a răspuns Robert. „Vreau timp. Și o șansă.”
A scos telefonul, a anulat zborul, fără să clipească. Un zbor de zeci de mii de lei, pierdut fără regret.
„Veniți cu mine”, a spus. „Nu într-un palat. Într-o casă. A noastră.”
Ana l-a privit mult timp. Apoi s-a uitat la Sofia, care zâmbea larg.
„Buni”, a repetat fetița.
Ana a închis ochii și a dat din cap.
În ziua aceea, într-un aeroport aglomerat, un milionar a pierdut un zbor.
Și și-a regăsit familia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.