Ușa s-a închis în urma lor cu un sunet surd, iar casa s-a umplut de respirații grele și aburi calzi. Elena a rămas câteva secunde nemișcată, cu spatele lipit de ușă, ascultând. Niciun mârâit. Nicio mișcare bruscă. Doar focul trosnind și zece vieți care se agățau de căldură.
A lăsat pușca jos.
A adus din cămară pături vechi, groase, mirosind a fum și a ani, și le-a aruncat pe podea, păstrând distanța. Lupii nu s-au ridicat. Doar ochii îi urmăreau fiecare pas, obosiți, stinși, fără urmă de agresivitate.
Fantoma s-a mișcat primul. A scos un sunet scurt, adânc, apoi și-a lăsat capul pe labe, chiar lângă vatră. Rana de pe coastă pulsa încet.
„Stai așa”, a murmurat Elena, ca și cum ar fi vorbit cu un om rănit. A fiert apă, a scos dintr-un sertar un flacon vechi cu spirt și niște feșe. Mâinile îi tremurau, dar nu de frică.
Când s-a apropiat, lupul n-a sărit. A închis ochii.
A curățat rana cât a putut, cu mișcări lente. Fiecare clipă părea o viață întreagă. Când a terminat, Fantoma a scos un oftat adânc, aproape uman.
Noaptea a trecut greu. Elena n-a dormit. A mai pus lemne pe foc, a mai acoperit puii cu o pătură, a stat pe scaun privind umbrele mișcându-se pe pereți. Se gândea la Ștefan, la cât ar fi râs dacă ar fi văzut ce ajunsese casa lor.
Dimineața a venit cu un soare palid și cu un zgomot care nu aparținea muntelui.
Sirene.
Elena a tras perdeaua. Mașini de poliție. O mașină de jandarmerie. Un jeep al silvicilor. Oamenii stăteau cu mâinile pe arme, privind cabana de parcă era o bombă gata să explodeze.
Cineva bătuse la ușă.
„Doamnă Elena! Deschideți! Știm ce e înăuntru!”
Lupii s-au ridicat încet, protejându-i pe cei mici. Fantoma s-a așezat între ei și ușă.
Elena a ieșit pe prispă, în paltonul ei vechi.
„Ce-i cu circul ăsta?” a întrebat calm.
Șeful de post a înghițit în sec. „Doamnă… sunt zece lupi. Unul rănit. Satul e în alertă. Trebuie să intervenim.”
„Au fost în noaptea aia sau n-au fost?” a întrebat ea simplu.
Bărbatul a tăcut.
„Dacă nu deschideam ușa, mureau. Atât.”
Silvicul a făcut un pas înainte. „Știți că riscați amendă mare. Mii de lei. Și evacuare.”
Elena a zâmbit slab. „Luați-mi banii. Casa nu.”
În clipa aceea, Fantoma a ieșit pe prag. S-a oprit, s-a uitat la oameni, apoi s-a întors spre Elena. A atins ușor cu botul mâneca paltonului ei. Un gest scurt. Clar.
Apoi s-a întors spre pădure.
Unul câte unul, lupii au ieșit. Fără grabă. Fără atac. Puii la mijloc. Lupoaica la urmă.
Au dispărut în brazi.
Nimeni n-a tras.
După câteva zile, vestea s-a răspândit. Amenda n-a mai venit. În schimb, au venit vecini cu lemne, cu mâncare, cu vorbă bună.
Elena a rămas în cabană.
Iar în nopțile geroase, uneori, din depărtare, se aude un urlet lung, liniștit.
Și ea știe că n-a fost degeaba.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.