Recent am primit un mesaj de la o femeie pe nume Sheryl, o mamă îndurerată, iar decizia ei a stârnit deja dezbateri aprinse în redacția noastră.
După moartea tragică a fiului ei, care a lăsat în urmă o soție și doi copii mici, ceea ce a ales Sheryl să facă va provoca fiecare presupunere pe care o ai despre familie, loialitate și durere.
Iată ce a scris Sheryl:
Știu că oamenii mă vor urî pentru asta, dar trebuie să spun ce am pe suflet. Poate că cineva mă va înțelege.
Fiul meu, Daniel (34 de ani), a murit într-un accident de mașină acum trei luni.
A lăsat în urmă soția lui, Amanda (29 de ani), și pe cei doi fii ai lor, Ethan (6 ani) și Caleb (2 ani). Locuiau în casa mea de șapte ani.
N-au plătit niciodată chirie. N-au contribuit la facturi. Doar… existau, ca și cum casa mea ar fi fost un fel de hotel din care nu plănuiseră vreodată să plece.
Să încep cu începutul.
Când Amanda a rămas însărcinată cu Ethan, ea și Daniel locuiau într-o garsonieră înghesuită.
Daniel își termina masterul în inginerie și lucra part-time. Amanda lucra la un restaurant, însărcinată, epuizată și luptându-se cu greutățile.
Nu-și mai permiteau chiria, așa că, fiind o mamă grijulie, i-am primit în casa mea.
Casa mea. Regulile mele.
Le-am spus: „E doar temporar, până vă puneți pe picioare.”
Asta se întâmpla acum șapte ani.
Amanda n-a mai lucrat niciodată. Daniel a început, în cele din urmă, să câștige destul de bine, dar în loc să se mute, au rămas și s-au obișnuit cu confortul.
Nu mi-au dat niciodată niciun ban, nici măcar o felicitare de mulțumire.
L-am crescut pe Daniel să fie ambițios și respectuos — dar s-a transformat într-un bărbat blajin și lipsit de voință, urmând-o pe Amanda ca un cățeluș îndrăgostit.
Sinceră să fiu, n-am avut niciodată încredere în ea. Nici măcar din prima zi.
Venea dintr-un cu totul alt mediu. Fără tată.
A crescut într-o rulotă. Nicio diplomă de facultate. Probabil că nici n-a citit vreodată o carte adevărată.
Daniel o trata ca pe un caz de salvat, iar eu zâmbeam și mă prefăceam că totul e în regulă — pentru că asta fac mamele — dar în adâncul sufletului știam că nu-i era egală.
Și mereu am avut bănuiala că cei doi copii nu erau toți ai lui.
Ethan, poate — are bărbia lui Daniel.
Dar Caleb? Copilul acela nu seamănă deloc cu fiul meu. Păr închis, piele măslinie, pur și simplu… diferit.
Să nu mă înțelegeți greșit, știu cum funcționează genetica, dar o mamă simte.
O prindeam pe Amanda scriind mesaje noaptea târziu, plecând la „plimbări”, ieșind fără să spună nimănui. Iar Daniel, băiatul meu bun, n-a pus niciodată întrebări.
După înmormântare, am mai așteptat câteva săptămâni.
Am privit-o pe Amanda plimbându-se prin casă în halatul ei, plângând ca o văduvă de telenovelă.
Eu eram cea care gătea, făcea curat și îl ducea pe Ethan la școală. Amanda nu făcea altceva decât să plângă și să doarmă.
Într-o dimineață, l-am văzut pe Caleb stând acolo, cu acea gropiță străină — ceva ce nu venea din familia noastră — și pur și simplu am cedat.
I-am spus Amandei că trebuie să plece. Casa mea nu mai era un adăpost pentru profitori.
Părea șocată, dar nu a protestat.
Știam că nu avea unde să se ducă. Propria ei mamă n-o primea.
Mai târziu, am găsit un bilet pe care mi-l lăsase, încercând să mă facă să mă simt vinovată, spunând că eram „tot ce mai avea”. Nu înțelegea cu adevărat de ce am făcut ce am făcut.
Mi-am făcut datoria. Le-am deschis ușa. I-am crescut copiii când ea n-a putut. Mi-am înmormântat fiul. Gata.
A plâns, m-a implorat și m-a întrebat: „Dar copiii?”
Și i-am spus direct: Nu-ți datorez nimic. Te-am suportat de dragul lui Daniel. Acum nu mai e.
Așa că pleacă. Puteai pleca de mult, dacă aveai demnitate. Dar ai stat, fără rușine.
Iar acum vine partea care știu că-mi va aduce ură: am vrut să-l păstrez pe Caleb. Nu să-l adopt legal, dar i-am cerut Amandei să mă lase să-l cresc eu.
Eu eram cea care îi dădea biberonul când ea dispărea cu orele sub pretextul că merge la „cumpărături”.
Se agăța de mine. Îmi spunea „Mamaie”. Nu-mi păsa dacă nu era al lui Daniel — simțeam că e al meu.
Amanda a urlat la mine, m-a făcut monstru, i-a luat pe amândoi și a plecat. Nu știu unde sunt acum.
Poate că stau pe la prieteni, poate într-un adăpost. Nu am idee.
În casa mea e liniște acum. Pace. Am aprins o lumânare lângă poza lui Daniel și, în sfârșit, simt că îl onorez prin alungarea haosului care l-a distrus.
Oamenii îmi spun: „Dar sunt nepoții tăi!” Chiar sunt? Dacă unul dintre ei nici măcar nu e al lui Daniel, atunci îmi ascult inima.
Așa că, ce altceva ar trebui să simt? Am făcut ce trebuia să fac. Greșesc oare?
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.