Daniel a tras scaunul cu un scârțâit scurt și s-a așezat. Încerca să pară calm, dar genunchii îi tremurau ușor sub masă. L-am privit fără ură. Doar cu o oboseală adâncă, strânsă în piept de ani de tăceri.
Comisarul Radu a deschis un dosar subțire. Hârtiile foșneau ca frunzele uscate.
— „Avem o declarație”, a spus el. „Avem fotografii. Și avem martori.”
Daniel a ridicat privirea spre mine.
— „Mamă… nu trebuia să faci asta.”
Am respirat adânc.
— „Ba trebuia. De mult.”
Părintele Andrei a vorbit încet, cu o voce care nu judeca.
— „Violența nu începe cu palma, Daniel. Începe cu vorba urâtă, cu amenințarea, cu frica. Și se oprește doar când cineva spune: ajunge.”
Elena a pus mâna peste a mea. Strânsoarea ei a fost caldă, sigură.
— „Ai crezut că e singură”, a spus ea. „N-a fost niciodată.”
Daniel a înghițit în sec.
— „Am fost nervos. N-am vrut…”
— „Ai vrut suficient cât să lovești”, a intervenit comisarul. „Și asta are consecințe.”
I-am văzut umerii lăsându-se. Pentru prima dată, nu mai era stăpânul casei. Nu mai era bărbatul care trântea uși și cerea supunere. Era un om prins cu adevărul în față.
Am împins farfuria cu mămăligă spre mijlocul mesei.
— „Mănâncă”, i-am spus. „O să ai nevoie de putere. Urmează un drum lung.”
A ridicat sprâncenele, confuz.
— „Ce vrei să spui?”
Comisarul a închis dosarul.
— „Astăzi vei veni cu mine la secție. Nu în cătușe. Încă. Dar vei da o declarație completă. Apoi, în funcție de ce hotărăște procurorul, se vor lua măsuri.”
Daniel a izbucnit:
— „E mama mea!”
— „Tocmai de aceea”, a spus Elena. „Pentru că e mama ta.”
M-am ridicat în picioare. Obrazul încă mă durea, dar spatele mi-era drept.
— „Te-am crescut cu greu. Am muncit pe salariu mic, am plătit facturi, am strâns fiecare leu. Ți-am ținut partea de nenumărate ori. Dar nu te-am crescut ca să-mi fie frică în propria casă.”
A tăcut. Lacrimile i s-au adunat în colțul ochilor, dar nu le-am șters. Nu mai era rolul meu.
Părintele Andrei s-a ridicat și el.
— „Există și ajutor, Daniel. Consiliere. Schimbare. Dar primul pas e să-ți recunoști fapta.”
Daniel a dat din cap, încet.
— „Recunosc.”
Cuvântul a căzut greu, ca o piatră. Dar odată spus, aerul din cameră s-a ușurat.
După ce au plecat, casa a rămas tăcută. Am strâns masa fără grabă. Vesela bună a fost spălată cu grijă, fața de masă împăturită. Elena a rămas lângă mine.
— „Ce o să faci acum?” m-a întrebat.
Am zâmbit pentru prima dată în dimineața aceea.
— „O să trăiesc.”
În zilele următoare, Daniel s-a mutat. Am schimbat yala. Am pus flori la fereastră. Am mers la piață și am vorbit cu oamenii, fără să-mi feresc privirea.
Nu a fost ușor. N-a fost rapid. Dar a fost drept.
Într-o duminică, am mers la biserică. Părintele Andrei m-a salutat din prag. Elena s-a întors la Cluj, liniștită. Iar eu m-am așezat pe banca mea, cu inima bătând normal, fără frică.
Uneori, puterea nu înseamnă să strigi.
Înseamnă să pui masa, să chemi adevărul și să spui, calm:
Ajunge.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.