…bucătăria noastră din apartamentul din Drumul Taberei, într-o seară târzie, cu lumina galbenă aprinsă și chiuveta plină de vase nespălate.
Îl recunoșteam imediat. Era îmbrăcat cu tricoul lui gri, cel pe care îl purta mereu prin casă. Avea telefonul în mână și vorbea nervos, plimbându-se dintr-o parte în alta. Camera era ținută jos, dintr-un unghi ușor strâmb. Unghiul unui copil.
Vocea lui Călin se auzea clar în sală.
„Nu-ți face griji”, spunea el. „O să pară instabilă. Am grijă să iasă cum trebuie. Judecătorii nu se uită prea atent, mai ales dacă plângi un pic și pari tatăl perfect.”
Sala a încremenit.
Judecătorul nu clipea.
Avocata lui Călin a făcut un pas înapoi, ca și cum aerul devenise brusc prea greu.
Pe ecran, Călin continua.
„Da, da… am mutat banii. Din contul comun. Ea nici nu știe. Sunt vreo 180.000 de lei. Până începe procesul, totul e deja aranjat.”
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
În filmare, se aude un zgomot mic, un foșnet. Apoi vocea Marei, copilărească, abia șoptită:
„Tati, pot să-mi iau tableta?”
Călin se întoarce brusc spre cameră.
„Nu ești aici!”, spune el nervos. „Du-te în cameră și nu mai umbla unde nu trebuie.”
Imaginea se zguduie. Filmarea se întrerupe pentru o secundă. Apoi revine.
Călin vorbește din nou, mai jos.
„O să spun că are crize. Că țipă. Că sparge lucruri. Oricum, cine o crede pe ea?”
Un murmur a trecut prin sală ca un val.
Am simțit lacrimile cum îmi curg fără să le mai pot opri. Nu de rușine. Ci de durerea de a-mi da seama că fiica mea trăise cu asta. Că auzise. Că știa.
Judecătorul a ridicat mâna.
Ecranul s-a oprit.
Liniștea care a urmat a fost apăsătoare.
Călin stătea nemișcat, cu privirea în gol. Nu mai părea sigur pe el. Nu mai părea tatăl calm și stăpân pe situație. Părea mic.
Judecătorul s-a uitat direct la el.
„Domnule Ionescu”, a spus rar, „recunoașteți vocea din această înregistrare?”
Călin a deschis gura, apoi a închis-o. A încercat să vorbească, dar nu i-a ieșit niciun sunet.
Judecătorul și-a notat ceva.
Apoi s-a întors spre mine.
„Doamnă Ionescu”, a spus, „ați avut cunoștință de aceste lucruri?”
Am clătinat din cap. „Nu”, am spus. „Asta e prima dată când le aud.”
Judecătorul a oftat adânc.
Mara stătea în picioare, cu mâinile strânse la piept. M-am ridicat instinctiv, dar judecătorul mi-a făcut semn să aștept.
S-a aplecat spre ea.
„Mara”, a spus blând, „de cât timp ai acest filmuleț?”
„De câteva luni”, a răspuns ea. „L-am făcut când tata vorbea urât despre mama. Mi-a fost frică.”
„De ce nu i-ai spus mamei tale?”
Ochii i s-au umplut de lacrimi. „Pentru că tata mi-a spus că dacă spun, mama o să plece și o să fie din vina mea.”
Un oftat colectiv s-a auzit în sală.
Judecătorul s-a lăsat pe spate.
„Instanța ia o pauză de cincisprezece minute”, a spus.
Când ne-am întors, verdictul a fost scurt și clar.
Custodie exclusivă pentru mine.
Drept de vizită supravegheat pentru Călin.
O anchetă separată privind banii dispăruți.
Când judecătorul a bătut cu ciocănelul, am simțit că pot respira din nou.
Mara a venit spre mine și m-a îmbrățișat strâns.
„Îmi pare rău, mami”, a șoptit.
Am strâns-o la piept.
„Nu-ți fie”, i-am spus. „Ai fost mai curajoasă decât mulți adulți.”
În ziua aceea, n-am câștigat doar un proces.
Mi-am câștigat copilul.
Și adevărul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.