Maria a atins prima rochie cu vârful degetelor.
Materialul fin i-a alunecat pe piele, iar ea a zâmbit larg, fără să vadă culorile, fără să știe eticheta.
„Tată… e moale”, a spus ea încet.
Ana a luat cealaltă rochie și a apropiat-o de obraz.
„Parcă e rece… dar frumoasă”, a murmurat.
Raluca a râs scurt.
„Normal că sunt frumoase. Costă cât salariul tău pe câteva luni.”
Apoi s-a uitat direct la mine.
„Condiția e simplă”, a spus ea, calm. „Le iau cu mine la București. Am relații. Medici buni. O viață adevărată. Nu mizeria asta.”
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
„Să le iei… unde?”, am întrebat, deși știam răspunsul.
„De lângă tine”, a spus fără să clipească. „Ai făcut ce-ai putut. Dar e destul.”
Maria s-a întors spre mine.
„Tată… ce vrea doamna?”, a întrebat, cu voce tremurată.
Raluca a oftat teatral.
„Mama voastră vrea ce e mai bine pentru voi”, a spus ea repede. „Vreau să vă ofer bani, haine, școli speciale. Nu să coaseți pe masa din bucătărie.”
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.
„Fetele mele nu sunt de vânzare”, am spus încet.
Raluca a izbucnit în râs.
„Hai, Mihai. Nu fi ridicol. Uite banii.”
A trântit teancul pe masă. Erau zeci de mii de lei.
„Cu atât nici nu visezi să le oferi ce pot eu.”
Ana și-a retras mâna de pe rochie.
„Tată… eu nu vreau să plec”, a spus ea. „Aici știu unde sunt lucrurile. Aici e mirosul nostru.”
Maria a dat din cap.
„Și aici e masa noastră. Și mașina de cusut.”
Raluca s-a încruntat.
„Nu înțeleg ce prostii le-ai băgat în cap!”
M-am apropiat de fete și le-am luat de mâini.
„Știți ce e asta?”, le-am întrebat.
Le-am pus palmele pe rochiile cusute de ele.
„Asta e munca voastră. Asta e viața noastră.”
Apoi m-am întors spre Raluca.
„Știi câte nopți n-am dormit?”, i-am spus.
„Știi cum e să înveți doi copii nevăzători să meargă, să mănânce, să râdă? Tu ai fugit.”
Fața ei s-a întunecat.
„Am avut și eu viața mea!”
„Ai avut doar pe tine”, am răspuns.
Atunci Ana a făcut un pas în față.
„Doamnă… dacă sunteți mama noastră… de ce nu știți cum ne cheamă pisica?”, a întrebat ea simplu.
Raluca a amuțit.
Maria a continuat.
„Sau cântecul pe care ni-l cântă tata seara?”
Liniște.
Greu.
Raluca a strâns rochiile în brațe, furioasă.
„Faceți o greșeală”, a spus printre dinți. „O să regretați.”
Am deschis ușa.
„Greșeala a fost când ai plecat”, i-am spus. „Acum ești doar o străină.”
A ieșit trântind ușa.
Fetele au rămas nemișcate.
Le-am tras aproape.
„Tată… suntem în siguranță?”, a întrebat Maria.
„Da”, i-am spus. „Atât timp cât suntem împreună.”
În seara aceea, am stat la masa de cusut.
Au lucrat la o rochie nouă.
Nu de firmă.
Dar plină de suflet.
Și atunci am știut sigur:
nu toți cei care vin cu bani vin cu iubire.
Iar unele cerințe… nu merită nici măcar ascultate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.