…cu inima bătându-i în gât, ca atunci când alergi după ceva ce nu poți lăsa să-ți scape. Pașii îi erau grei, udați, dar mintea îi era limpede: acolo sus era cineva care avea nevoie de ajutor. Și ea nu putea pleca ca și cum n-ar fi auzit nimic.
Holul de la etaj era luminat pal, cu becuri calde, de hotel scump. Pereții aveau tablouri mari, cu peisaje din Bucovina, pictate în culori atât de vii încât păreau fotografii. Dar plânsul… plânsul le acoperea pe toate. Era mai aproape, mai tăios, mai grăbit. Trei glasuri mici, obosite, care se luptau pentru aer.
Mariana simțea cum îi tremură mâinile, dar mergea.
Se opri în fața unei uși întredeschise. De acolo venea totul. Împinse încet, cât să se strecoare, și rămase fără aer.
În mijlocul camerei erau trei pătuțuri albe, puse unul lângă altul. În fiecare, câte un copil — trei băieței identici, cu obrajii roșii de plâns, cu părul ud de lacrimi. Pătuțurile aveau jucării scumpe atârnate, ursuleți și mașinuțe, dar niciun adult nu era acolo.
—Vai de capul meu… șopti ea, apropiindu-se.
Unul dintre bebeți întinse mâinuțele spre ea, cu fața toată mototolită de plâns. Ceilalți doi se chirceau, lovindu-și piciorușele unul de altul, ca și cum se certau pentru atenția lumii.
Mariana îi atinse ușor mâna unuia. Era rece.
Atunci totul s-a rupt în ea. Amintirea Adrianei, a nopții în care nu reușise să-i scadă febra, a strigătului acela mut… toate i s-au prăvălit în suflet.
—Gata, mămică… gata… sunt aici, murmură ea, luându-l pe unul în brațe, apoi pe al doilea, apoi pe al treilea, cum putea.
Plânsetele se mai domoliră. Băiețeii îi miroseau a lapte și pudră, dar și a tristețe, ca și cum învățaseră deja că lumea nu are timp de ei.
—Ce faci în camera copiilor mei?
Mariana tresări. Ușa se trântise de perete. În prag stătea o femeie înaltă, îmbrăcată într-o rochie neagră strânsă pe talie. Avea un machiaj perfect, dar privirea rece ca un cuțit.
—Eu… am auzit că plâng, spuse Mariana.
—Și? Ce treabă ai tu? Ești livratoare, nu bonă! Lasă-i jos!
Tonul ei tăios făcu tripleții să înceapă din nou.
Mariana simți cum îi fierbe sângele.
—Doamnă, sunt trei copii mici, singuri într-o cameră, pe furtună, și…
—E casa prietenului meu. Poate îi las singuri dacă vreau, nu-ți mai da tu cu părerea, tăie femeia scurt. Dă-mi-i!
Femeia se apropie brutal, apucând un bebeluș de braț, de parcă ridica o sacoșă.
Mariana făcu un pas în față, instinctiv.
—Nu-l țineți așa! o izbucni ea.
Tăcere. O tăcere grea, periculoasă.
Femeia clipește. O dată. De două ori.
—Cine te crezi tu?
Înainte ca Mariana să poată răspunde, altă voce umplu ușa camerei.
—Cred că e singura persoană din seara asta care a avut grijă de copiii mei.
Amândouă se întoarseră. În prag stătea un bărbat înalt, cu părul grizonat, ud de ploaie. Ținea în mână o umbrelă ruptă și avea cizmele pline de noroi. Fața îi era drenantă, obosită, dar ochii… ochii ardeau.
—Domnul… domnul Andrei… bâigui femeia, pierzându-și toată siguranța.
El intră fără grabă, privind atent scena: Mariana tremurând, tripleții roșii la față, iubita lui ținând copilul de parcă era o pungă.
—Ai spus că stai cu ei, Irina, zise el pe un ton rece.
—Păi… am stat… doar că…
—I-ai lăsat singuri.
Irina deschise gura, dar el ridică palma.
—Nu te mai obosi.
Apoi, spre Mariana:
—Tu ești cea care a adus cina, nu?
—Da, răspunse ea, privind în jos.
—Și ai urcat să vezi de copiii mei, deși nu era treaba ta.
—Am auzit plânsul. N-am putut să…
—Știu. Mulțumesc.
Cuvintele lui cădeau apăsat, calde, sincere. Mariana simți cum i se înmoaie genunchii de emoție.
Andrei se întoarse către Irina:
—Pleci acum. Definitiv. M-ai mințit, i-ai neglijat, ai pus în pericol trei copii. Nu vreau astfel de om lângă ei. Sau lângă mine.
Irina rămase blocată, fără replică, apoi ieși val-vârtej, trântind ușa.
Bărbatul luă tripleții în brațe, câte unul, sărutându-i pe frunte. Se întoarse apoi spre Mariana.
—Nu știu cum să te răsplătesc. Dar știu că oamenii ca tine nu primesc cât merită. Spune-mi… ce-ți lipsește?
Mariana își mușcă buza.
—Doar… să-mi iau medicamentele mamei. Atât.
Andrei zâmbi. Un zâmbet blând, rar.
—Atât? Atunci ai acum un salariu lunar, nu doar un plic. Dacă vrei, poți lucra aici. Program normal, salariu cinstit, contract. Tripleții mei au nevoie de cineva care chiar să-i audă. Și eu tot la fel.
Mariana simți cum i se umplu ochii de lacrimi. Toată greutatea ultimilor ani se topea în căldura cuvintelor lui.
—Accept? întrebă ea, abia auzită.
—Te rog.
Și, pentru prima dată după mult timp, Mariana simți că nu doar că ajutase pe cineva — ci că și viața ei, în sfârșit, începea să o audă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.