Daniel rămase nemișcat câteva secunde, cu palma lipită de geam, încercând să înțeleagă cum a ajuns în mijlocul acelei povești care nu părea să fie a lui. Aerul din încăpere era rece, aproape steril, dar în piept simțea cum îl arde o presimțire pe care nu știa să o numească.
Doctorița îi făcu semn să o urmeze într-un birou mic, cu miros de hârtie veche și cafea reîncălzită.
— Domnule Oprea, înainte să vă duc la copil, trebuie să înțelegeți ceva.
El dădu doar din cap.
— Femeia aceasta… Clara… a venit direct dintr-un sat din Bistrița. Era speriată, fără acte la ea, fără bagaje. Singura informație clară pe care a dat-o a fost numele dumneavoastră. A spus că sunteți singura persoană care o poate ajuta.
Cuvintele îi căzură greu, ca niște pietre ude.
— Dar eu nu o cunosc… — șopti el. — Nu am văzut-o niciodată.
Doctorița ridică ușor din umeri.
— Atunci, fie s-a încurcat în nume, fie… a avut un motiv serios să vă aleagă.
Daniel se trezi întrebând, fără să clipească:
— Pot să văd copilul?
Medicul îl conduse spre secția de neonatologie. Acolo, într-o incubatoare mică, legat la fire subțiri și înconjurat de luminițe discrete, stătea un copilaș cât o vrabie. Avea pielea fină și obrajii ușor roșii, ca și cum lumea îl atinsese prea repede.
Daniel simți cum i se strânge stomacul.
Nu era al lui.
Și totuși… simțea un nod în gât, un amestec ciudat de vină, teamă și protecție.
— E băiat — spuse doctorița. — Încă nu are nume oficial.
Pentru o clipă, ceva în el se clătină.
— Dacă tot sunt trecut ca tată… nu trebuie să-l las fără nume.
Doctorița îl privi lung, fără să-l judece.
— Alegeți unul temporar. Se poate schimba după ce clarificăm situația.
Daniel oftă adânc.
— Andrei. Să-i spuneți Andrei până una-alta.
În timp ce ieșea pe hol, inima îi bătea în ritmul neonului de pe perete. În minte îi revenea un detaliu: mesajul pe care îl ignorase. Un mesaj scurt, care suna ciudat la vremea aceea: „Vă rog, e urgent. Am nevoie de ajutor. O să vă explic tot.”
El îl ștersese fără să stea pe gânduri.
Acum părea cel mai mare greșeală din viața lui.
După câteva ore, Clara se trezi. Daniel nu știa dacă să intre sau să plece, dar doctorița îl împinse ușor înainte.
Femeia își ridică privirea spre el. Ochii ei erau obosiți, umflați, dar în adâncimea lor ardea ceva — o combinație de rușine, durere și o speranță firavă.
— Dumneavoastră… chiar ați venit — șopti ea, ca și cum nu-i venea să creadă.
Daniel se așeză pe scaunul de lângă pat.
— Am venit pentru că m-ai trecut ca persoană de urgență. Dar vreau să știu de ce. Eu nu te cunosc, Clara.
Ea își strânse mâinile pe burtă, ca și cum încă ar mai proteja copilul.
— Știu că nu mă cunoașteți. Dar eu… eu v-am căutat pentru că sunteți singurul care putea să-mi salveze băiatul.
Lui Daniel îi amorțiră degetele.
— Spune-mi tot.
Clara închise ochii câteva secunde, apoi rosti încet:
— Tatăl copilului… nu e un om bun. A spus că, dacă nu scap, o să vină după noi. Eu am lucrat la firma dumneavoastră acum un an, ca și contabilă externă. V-am văzut atunci cum ați ajutat o colegă în necaz și… am ținut minte numele. Când am rămas fără scăpare, am dat numele dumneavoastră. Am zis că un om ca dumneavoastră n-o să lase o femeie și un copil singuri.
Daniel simți cum pieptul i se umple de un amestec amar de revoltă și milă.
— Și acum? — întrebă el. — Omul ăsta știe unde ești?
— Dacă află… — vocea ei se frânse.
Daniel se ridică, simțind pentru prima dată că situația are un sens clar.
— Atunci nu va afla. Nu cât timp sunt eu aici. Eu am spus că sunt soțul tău și o să-mi duc vorba până la capăt. O să aveți unde sta, o să aveți liniște. Am să mă ocup de absolut tot.
Clara începu să plângă în șoaptă, fără să mai poată vorbi.
Daniel îi puse o mână pe umăr.
— Nu ești singură. Și Andrei nu e singur. De azi… suntem o echipă.
În acel moment, în spatele lor, o asistentă apăru la ușă cu un zâmbet discret.
— Domnule Oprea… copilul vrea în brațe. Se agită când nu simte pe cineva aproape.
Pentru prima oară, Daniel simți că destinul îl trage de mână. Își șterse palmele umede pe pantaloni și spuse:
— Atunci hai să mergem la el. E timpul să-l cunoască pe „tata”.
Și, fără să știe cum, fără să fi plănuit vreodată o astfel de zi, viața lui se deschise într-o direcție complet nouă, neașteptată și incredibil de mare — o direcție în care un străin putea deveni familie, iar un necunoscut putea deveni salvarea cuiva.
Pentru prima dată după mulți ani, Daniel simți că e exact acolo unde trebuie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.