Dimineața a început cu un fals bine ambalat. A intrat în casă odată cu primele raze de soare care se jucau nepăsătoare pe parchetul lustruit lună. Mihai, bărbatul meu, m-a sărutat pe tâmplă cu aceeași tandrețe atent studiată, pe care o perfecționase în toți anii noștri. Un gest care odinioară îmi făcea inima să tremure și să bată haotic de fericire, iar acum îmi stârnea doar un zâmbet rece, ascuns adânc în suflet, acolo unde cândva înflorea o grădină, iar acum rămăsese doar un deșert ars și pustiu.
— Gata, draga mea… eu cred că plec. Să nu te plictisești fără mine, — a mormăit el atent, aranjându-și gulerul impecabil al cămășii călcate chiar de mâna mea. — Conferința asta durează trei zile, știi tu… treabă serioasă, întâlniri, discuții, negocieri.
Am dat doar din cap, prefăcându-mă cu talent într-o soție somnoroasă și puțin tristă, care urmează să-l aștepte singură. „Sigur, iubirea mea. Să ai noroc. Neapărat să mă suni când aterizezi.”
A luat sprinten trollerul mic dar scump, în care știam foarte bine că se aflau trei tricouri polo, pantaloni scurți și costumul lui de baie cel nou. Cam bizară ținută pentru o conferință serioasă la oraș, în mijlocul lui noiembrie friguroasă. Dar eu i le-am pregătit ascultătoare, iar la final am pus pe fundul bagajului flaconul nou, sigilat, cu parfumul lui preferat. Să se bucure amanta lui pe săturate de aroma care pentru mine fusese cândva acasă.
L-am privit lung pe geam, fără să clipesc, până ce taxiul a dispărut la colțul străzii liniștite. Abia atunci am expirat adânc. Masca atent construită mi-a căzut de pe chip, iar dedesubt s-a văzut o hotărâre rece și de neclintit. Conferință? Era cea mai penibilă minciună. Eu știam adevărul. O chema Alina, avea doar 25 de ani și lucra ca analist junior în același departament ca el.
Eu știam absolut tot. Știam cum a început să-și ascundă telefonul și cum ieșea în altă cameră când primea așa-zise „apeluri urgente”. Știam despre seriile lui nesfârșite de „stat peste program”, după care mirosea a parfum străin, dulce și grețos. Știam despre plățile de pe cardul nostru comun, făcute în restaurante unde noi n-am pus piciorul niciodată, plus magazine scumpe de lenjerie. Naiv, el credea că eu, femeie cu doi ani de zeci alături, orbită de obișnuință, nu mai văd nimic.
Dar eu nu doar că știam. Eu mă pregăteam.
Acum două luni, când am văzut întâmplător pe laptopul lui deschis o pagină de la o companie aeriană, n-am simțit durere, ci o ciudată doză de adrenalină. Era confirmarea a două bilete scumpe spre Maldive. Pe numele lui și pe numele Alinei. Plecarea: 14 noiembrie. Zece zile.
În secunda aia, ceva din mine s-a stins pentru totdeauna, iar altceva s-a născut. A murit Maria cea naivă, care iubea și credea. S-a născut Maria rece, calculată, dreaptă. Nu voiam răzbunare prostească, voiam dreptate. Și, dacă tot facem show, să fie unul memorabil.
Am aflat printr-un cunoscut care lucra la agenție numărul zborului și numele hotelului: „Anita Kirs”, unul dintre cele mai scumpe resorturi din Maldive. Vilă deasupra apei, piscină privată, coborâre directă în ocean. Foarte drăguț. Și plătit din economiile noastre, destinate renovării casei noastre de lângă București.
Apoi am făcut mișcarea decisivă: am sunat la compania aeriană și m-am dat drept o femeie cu frică gravă de avion. I-am rugat în lacrimi să-mi dea loc lângă un anumit pasager. În business class, cu tarif flexibil, totul s-a aranjat. El avea 5B, amanta lui 5A, iar eu mi-am rezervat 5C. Ce frumos tablou de familie!
Mi-am făcut bagajul: rochii vaporoase, costume de baie elegante, lenjerie scumpă din mătase. Am retras bani buni din contul meu personal, cel pentru „zile negre”. Iată că ziua aia venise.
În aeroport eram ca într-un film. Ochelari mari de soare, pălărie lată, trench bej. M-am așezat într-o cafenea și am privit.
Și au apărut. Mihai, fericit ca un copil cu bicicleta nouă, trăgea două trolere de firmă. Iar Alina chicotea și-și aranja buclele blonde. Era tânără, frumoasă, proaspătă și tupeistă. Nimic aparte, doar… tinerețe. Îl ținea de braț ca și cum era deja al ei din născare.
Am băut ultima gură de cafea rece. Nicio urmă de durere. Doar curiozitate. Cât de departe putea merge minciuna lui?
Am urcat la final, calmă, sigură. Ei deja ciripeau pe locurile lor. M-am apropiat.
— Mă scuzați, ocupați locul 5B? Eu trebuie să stau lângă.
Mihai s-a întors spre mine. A încremenit.
AICI SE TERMINĂ PARTEA DE INTRODUCERE.
Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine