În acel moment, Radu a simțit cum toate privirile din restaurant îl apasă ca o povară. O parte din el ar fi vrut să se ridice, să ceară scuze și să plece. Dar altceva, o voce tăcută din adâncul sufletului, l-a oprit.
Luca, cu ochii mari și plini de speranță, încă ținea mâna întinsă spre Diana. Chelnerița ezita. Simțea greutatea tăcerii, șoaptele oamenilor, privirile pline de judecată. Apoi, a zâmbit. Un zâmbet simplu, cald, care părea să topească aerul rece din jur.
S-a apropiat de băiat și, cu un gest plin de tandrețe, i-a pus mâna în palma ei.
— Bine, micuțule, dar doar un pas, da? a spus ea blând, aplecându-se la nivelul lui.
Pianistul, care privise totul fără să clipească, a schimbat melodia într-un vals ușor. Iar atunci, totul s-a transformat.
Luca a făcut un pas mic, apoi altul, sprijinindu-se de Diana. Zâmbetul lui a luminat toată încăperea. Pentru o clipă, aparatele grele de metal nu mai contau. Pentru o clipă, nu mai exista mila, rușinea sau compătimirea. Doar un copil care dansa.
Radu simțea cum ochii i se umplu de lacrimi. Nu mai putea respira. De doi ani trăia cu vina, cu teama, cu gândul că fiul lui nu va mai fi niciodată fericit. Îl ascunsese de lume, îl ferise de priviri, convins că îl protejează. Dar acum înțelegea. Îl ținuse prizonier.
Managerul, roșu la față, s-a apropiat furios, dar Radu s-a ridicat. Pentru prima dată după mult timp, vocea lui a fost clară și puternică.
— Nu mișcați un deget, domnule Tiron. Copilul meu dansează.
O femeie dintr-un colț a început să aplaude. Apoi încă una. În câteva secunde, tot restaurantul s-a ridicat în picioare, iar aplauzele s-au împletit cu sunetele pianului.
Diana și Luca au încheiat dansul cu un pas mic și o plecăciune stângace. Zâmbetele lor erau molipsitoare.
Radu s-a apropiat de chelneriță și i-a spus cu voce tremurată:
— Mulțumesc. Ați făcut mai mult pentru fiul meu decât toate clinicile din lume.
Diana a clătinat din cap.
— Nu, domnule Munteanu. El a făcut totul. Eu doar am dansat.
Câteva săptămâni mai târziu, o știre a făcut înconjurul țării. „Un multimilionar donează o avere pentru reabilitarea copiilor cu dizabilități locomotorii.” Radu Munteanu fondase o fundație în numele fiului său — „Pași de lumină”.
Într-un colț de birou, pe perete, stătea o fotografie mare. Luca și Diana, dansând în mijlocul restaurantului. Iar dedesubt, o placă mică din lemn: „Uneori, cel mai mare pas înainte e doar unul mic, făcut din inimă.”
Radu o privea în fiecare dimineață înainte să plece la serviciu. Iar în ochii lui se citea mereu același gând: că într-o lume plină de zgomot, un gest simplu, un zâmbet și un dans pot schimba totul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.