…fiul femeii pe care o îngrijise odinioară.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am citit din nou, rând cu rând, încercând să înțeleg. Sub semnătură, un nume: Andrei.
Am dus mâna la gură. Îmi amintisem brusc. Cu douăzeci de ani în urmă, o femeie bolnavă îmi încredințase băiatul ei adolescent. Eu o ajutasem, îi duceam medicamente, îi aduceam mâncare caldă. După ce murise, nu-l mai văzusem niciodată. Băiatul plecase la oraș, iar viața m-a purtat în altă parte.
M-am așezat pe marginea patului, cu plicul în brațe. Pe masă, lângă fotografie, era o bancnotă de 50 de lei și un bilet mic:
„Pentru drumul înapoi acasă. Nu pentru că ai nevoie de bani, ci pentru că ai avut curajul să te bucuri de viață.”
Mi-au dat lacrimile. Nu știam dacă să fiu rușinată, recunoscătoare sau îndurerată. M-am uitat din nou la fotografie. Chipul meu, luminat de galbenul blând al lămpii, părea al unei femei care, pentru o noapte, și-a amintit cum e să trăiască.
Am plecat din cameră încet, fără să privesc înapoi. Orașul era încă adormit. Mi-am cumpărat o cafea de la un chioșc și am stat pe o bancă, urmărind oamenii grăbiți. În suflet, nu mai era rușine, doar o ciudată senzație de eliberare.
Câteva zile mai târziu, am primit o scrisoare. Era de la Andrei. Spunea că voia să mă caute de ani de zile, dar nu avusese curajul. Că în noaptea aceea nu se apropiase de mine din dorință, ci dintr-o nevoie adâncă de a înțelege ce înseamnă tandrețea adevărată. „Ai fost prima persoană care mi-a arătat ce înseamnă bunătatea, când eram doar un copil pierdut. Acum ți-am redat, pentru o clipă, ceea ce mi-ai oferit atunci: căldură.”
Am strâns scrisoarea la piept. În mine, se amestecau lacrimile și zâmbetul. Poate că destinul are felul lui ciudat de a ne întoarce lecțiile pe care le-am dăruit altora.
De atunci, în fiecare zi, mă uit la fotografia de pe noptieră. Nu ca la o amintire rușinoasă, ci ca la o dovadă că viața nu se termină odată cu vârsta. Că sufletul omului poate renaște dintr-o singură privire, dintr-o clipă de curaj.
Într-o dimineață, am ieșit în curte și am privit câmpul acoperit de rouă. Aerul mirosea a iarbă proaspătă, iar cerul avea culoarea unui început nou. M-am gândit la Andrei. Poate că nu-l voi mai vedea niciodată, dar, undeva, între noi, rămăsese o legătură tăcută, una care nu avea nevoie de cuvinte.
M-am întors în casă, am aprins radioul și am început să dansez încet, singură. Nu mai eram femeia singuratică de la fereastră. Eram o femeie care trăise, care greșise, dar care simțea din nou.
Și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.