Am stat în grădină minute în șir, ascultând cum râsetele lor se amestecau cu clinchetul paharelor. În tot acest timp, am simțit cum ceva în mine se rupe. Nu era doar trădarea fiului meu. Era tăcerea soției mele, lacrimile ei pe care nu le putusem opri.
M-am strecurat în spatele casei, acolo unde, cu ani în urmă, îmi petreceam serile construind balansoarul pentru Clara. În colț, sub un ghiveci prăfuit, se afla cutia mică de metal în care țineam documentele originale ale proprietății. Întotdeauna am avut un instinct pentru siguranță — poate pentru că viața m-a învățat că omul devine lacom atunci când nu a muncit pentru ce are.
Am intrat pe ușa din spate, fără zgomot. Mi-am scos pantofii și am urcat scările ca o umbră. În dormitor, lumina slabă a veiozei se juca pe fața Clarei. Se schimbase. În ochii ei nu mai era lumina femeii care m-a însoțit toată viața, ci umbra unei soții rănite, care încerca să înțeleagă cum propriul fiu putea să o distrugă.
— Clara… am șoptit.
Ea a tresărit, apoi s-a întors brusc. Când m-a văzut, lacrimile i s-au amestecat cu un zâmbet neîncrezător.
— Mircea?! Dumnezeule… tu… te-ai întors?
Am dat din cap și am prins-o în brațe. În clipa aceea, n-a mai contat nimic. Nici afacerea, nici banii, nici trădarea. Doar promisiunea că nu o voi mai lăsa singură în fața lupilor.
— I-am auzit, am spus. Tot.
Ea a izbucnit din nou în plâns, dar de data asta lacrimile ei erau de ușurare. Până dimineață, casa era cufundată în liniște. Cei din sufragerie dormeau, iar eu aveam timp. Am luat toate actele, inclusiv copia de rezervă din seiful ascuns în birou. Apoi am sunat avocatul meu, un vechi prieten care știa exact ce trebuia făcut.
— Mircea, dacă vrei să-i înveți o lecție, ai grijă. Să fie una pe care n-o vor uita niciodată, mi-a spus el.
La ora 6 dimineața, în timp ce soarele abia mângâia acoperișul, am coborât în living. Ștefan era primul care s-a trezit, buimac, în halatul lui scump. Când m-a văzut, a încremenit.
— T-tată…?
— Bună dimineața, am spus calm, turnându-mi cafeaua. Se pare că v-ați simțit ca acasă.
Andreea și părinții ei au apărut la rândul lor, fețele li s-au albit.
— Surpriză, am continuat. Crăciun fericit!
Tăcerea era grea ca piatra. Apoi am scos un dosar gros și l-am trântit pe masă.
— Aici e actul de vânzare al casei. Și aici — am ridicat un alt teanc — documentele de transfer către fundația „Clara”, destinată copiilor fără adăpost. De azi, această casă nu mai aparține nimănui dintre noi.
Ochii lor s-au mărit.
— Tată, nu poți fi serios… a bâiguit Ștefan.
— Ba da. Ați vrut să furați? Să distrugeți tot ce am construit? Acum n-aveți ce să furați.
Clara a apărut în spatele meu, în halat, dar cu o demnitate pe care n-o mai văzusem de ani buni.
— Mircea, ești sigur?
— Mai sigur ca niciodată.
Și pentru prima dată în multe luni, am zâmbit. Nu pentru răzbunare, ci pentru eliberare. Casa aceea nu mai era o povară, ci o lecție. Ștefan și ai lui au plecat fără un cuvânt. Clara m-a strâns de mână și a șoptit:
— Acum suntem liberi.
Și, în timp ce bradul clipa în lumina dimineții, am știut că adevărata avere nu fusese niciodată casa. Fusese femeia care încă plângea de emoție lângă mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.