M-am întors brusc. Ploua tot mai tare, iar printre picături am zărit o femeie în palton bej, ținând în mână un buchet de flori ude. Părea pierdută, dar în ochii ei se citea o tristețe familiară.
— Scuzați-mă… a spus ea încet. Nu voiam să vă deranjez.
Am dat din cap, uimit. Nu era nimeni altcineva în tot cimitirul.
— Nu-i nimic, i-am răspuns. Doar curățam mormântul soției mele. Mâine… mă însor din nou.
Femeia m-a privit cu o blândețe ciudată. A făcut câțiva pași spre mine și a pus florile lângă crizantemele mele.
— Și eu am pierdut pe cineva, a spus ea. Soțul meu. Tot într-un accident.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare, dar cumva liniștitoare. Doi străini, legați de aceeași durere, stăteau în ploaie fără să-și spună nimic. Doar ascultam cum vântul lovea crucile și frunzele ude foșneau sub picioarele noastre.
Am simțit o nevoie neașteptată să vorbesc. I-am povestit tot: cum am iubit, cum am pierdut, cum am crezut că n-o să mai pot trăi. Ea asculta în tăcere, fără să mă întrerupă, cu privirea pierdută pe piatra funerară.
— Știți, a spus ea după o vreme, oamenii dragi nu mor cu adevărat. Doar pleacă puțin mai devreme. Dar când cineva găsește curajul să iubească din nou, sufletul lor se bucură acolo sus.
Vorbele ei mi-au rămas în minte. Nu știu de ce, dar am simțit că femeia asta a apărut acolo ca un semn. Poate trimis chiar de cea pe care o pierdusem.
După câteva clipe, a zâmbit trist și s-a îndepărtat printre cruci. Am vrut să-i cer numele, dar ploaia a acoperit totul. Când m-am uitat din nou, dispăruse.
Am rămas singur, cu palmele ude și inima strânsă. M-am aplecat din nou și am șters ultima pată de pe piatră. Atunci am văzut ceva ciudat: printre picături, pe piatra rece, apăreau niște urme — ca și cum cineva ar fi trasat cu degetul un cerc mic și o inimă în mijloc.
Am clipit, crezând că mi se pare. Dar simbolul era acolo. M-am aplecat și am atins piatra. Era caldă.
În acel moment am simțit un fior, dar nu de teamă, ci de pace. Ca și cum cineva m-ar fi mângâiat ușor pe umăr. M-am ridicat, am privit spre cer și am șoptit:
— Mulțumesc…
Când am ajuns acasă, mireasa mea pregătea buchetul de nuntă. Mi-a zâmbit când m-a văzut ud leoarcă.
— Ai fost la ea, nu-i așa?
Am dat din cap.
— Da. Și cred că… mi-a dat binecuvântarea.
Ea a venit spre mine, mi-a șters fruntea cu un prosop și mi-a spus:
— Atunci mâine nu va fi doar o nuntă. Va fi un nou început.
Și așa a fost. A doua zi, când am pășit în fața altarului, nu mai simțeam povara trecutului. În inimă aveam doar recunoștință — pentru iubirea care a fost și pentru cea care avea să fie.
Am înțeles atunci că viața nu ne cere să uităm, ci doar să învățăm să iubim din nou, chiar și după ce am pierdut totul. Pentru că dragostea adevărată nu se sfârșește niciodată. Se transformă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.