Brenda a rămas câteva secunde nemișcată, ținând prosopul ud în mână. Simțea cum i se usucă gura. Numele acela, Căsandra, i se învârtea în minte ca un ecou otrăvit.
Îi văzuse de câteva ori împreună. Ea cobora dintr-un SUV negru, îmbrăcată mereu în alb, cu o poșetă scumpă și un zâmbet rece, de femeie care nu se murdărește nici când plouă. Odată, Brenda îi dusese o cafea și Căsandra nici măcar nu o privise, doar își fluturase mâna ca pe o muscă.
Acum, aceiași copii care îi zâmbeau fals sub privirea mamei vitrege tremurau în fața ei, uzi de transpirație și lacrimi.
Brenda a încercat să gândească limpede. Nu putea suna la poliție. Nu cu patronul Cărbunaru în spate — omul care controla jumătate din restaurantele din oraș. Dacă poliția se amesteca, ar fi fost doar ea de vină. O femeie săracă care „a înțeles greșit”. Știa prea bine cum merge treaba.
— Copii, a zis încet, trebuie să plecăm de aici.
Matei a dat din cap. — Dacă ea se întoarce, ne omoară.
Brenda a simțit un nod în gât. Le-a luat mâinile, reci și mici, și i-a condus pe scări, oprindu-se la fiecare sunet. Restaurantul era pustiu, luminat doar de o bandă de neon care pâlpâia ca o inimă speriată.
Au ajuns în bucătărie. Acolo, Brenda le-a pus șepcile pe cap, le-a dat niște pulovere din dulapul personal și i-a scos pe ușa din spate, în curtea plină de saci de făină și lăzi vechi.
Pe stradă, vântul le tăia obrajii. Brenda mergea repede, cu copiii lipiți de ea. Nu știa încotro, doar că trebuia departe de acolo. Poate la sora ei din Berceni. Poate la biserica Sfântul Anton, unde preotul nu punea întrebări.
Dar la primul colț, un far i-a luminat fața. O mașină neagră. Geamul s-a coborât încet și dinăuntru s-a auzit o voce cunoscută.
— Domnișoară Brenda… e cam târziu pentru o plimbare, nu?
Era doamna Căsandra.
Copiii s-au lipit de Brenda ca de o ancoră. Femeia din mașină zâmbea, dar ochii ei erau reci ca metalul.
— Văd că i-ai găsit. Ce drăguț din partea ta.
Brenda a făcut un pas înapoi, dar vocea i-a tremurat. — Doamnă, copiii… erau închiși…
— Da, știu. — Căsandra a râs scurt. — Uneori trebuie să-i înveți ce înseamnă tăcerea.
În clipa aceea, Brenda a simțit cum îi urcă sângele în obraji. Fără să gândească, s-a pus în fața copiilor, ridicând mâinile.
— Nu o să-i mai atingeți niciodată!
Trecătorii s-au oprit. Un tânăr a scos telefonul, filmând scena. Căsandra a înțeles că pierduse controlul.
Femeia a închis geamul, a apăsat accelerația și mașina s-a pierdut în noapte, lăsând în urmă miros de cauciuc ars.
Brenda a căzut în genunchi, epuizată, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Copiii s-au strâns lângă ea. Un polițist s-a apropiat din mulțime, chemând ajutoare.
A doua zi, ziarele aveau prima pagină plină: „Chelnerița care a salvat tripleții milionarului.”
Brenda a citit titlul cu mâinile tremurânde. Nu-i păsa de glorie. Se gândea doar la un singur lucru — că uneori, curajul nu vine din putere, ci din inimă. Și că o femeie simplă, cu palmele crăpate, poate schimba destine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.