În pragul ușii a apărut o femeie elegantă, cu părul prins într-un coc perfect și cu un șorț alb imaculat. A clipit mirată, apoi și-a strâns brațele la piept, ca și cum ar fi vrut să se apere de ceva nevăzut.
— Ți-ai spus că te cheamă cum? — a întrebat ea, cu o voce rece, care nu semăna deloc cu cea a unei mame.
— Alexandru… — a repetat el încet. — Alexandru Radu.
Femeia a tresărit. Un nume uitat, îngropat sub ani de tăcere și confort, îi zgâriase sufletul. Dar privirea i s-a întărit imediat.
— Greșești adresa, tinere. Copilul nostru a murit. — și, cu o mișcare scurtă, a închis poarta.
Alexandru a rămas pe trotuar, cu mâinile tremurând pe roțile scaunului. O rafală de vânt i-a adus în față mirosul de lemn proaspăt lăcuit, semn că afacerea mergea bine. În spatele gardului, o familie râdea. O voce de fată striga: „Mamă, vino repede, s-a ars cozonacul!”
A simțit cum i se strânge inima. Nu-i ura. Nici nu putea. Voia doar o privire, o atingere, o vorbă caldă. Dar, în loc de asta, primise ușa trântită în față. A doua zi, s-a întors. A adus o pungă cu fructe, sub pretextul că voia să le mulțumească pentru o informație greșită. Poarta s-a deschis, iar de data asta, domnul Petre a apărut.
— Ce vrei, tinere? — a întrebat bărbatul, deranjat. — Ți-am spus, n-avem fiu pierdut.
— Nu vreau nimic, domnule. Doar să stau puțin la umbră. — a spus Alexandru zâmbind forțat.
Bărbatul a dat din umeri și a intrat în curte. Alexandru a rămas acolo, ascultând râsetele familiei. O lacrimă i-a alunecat pe obraz, dar n-a plecat.
Zilele au trecut. Vecinii au început să-l cunoască. Unii îi aduceau apă, alții îl salutau. Când copiii Radului veneau de la școală, îi zâmbeau timid. Lucia, fata cea mare, se apropia uneori de el.
— Domnule, de ce stați mereu aici? — l-a întrebat ea într-o zi.
— Poate că aștept ceva… sau pe cineva. — i-a răspuns el, privindu-i ochii verzi.
Lucia a zâmbit și i-a adus o felie de pâine cu gem. — Tata zice că ești cam ciudat, dar mie mi se pare că ai ochi buni.
În acea clipă, inima lui Alexandru s-a frânt și s-a vindecat în același timp. Avea în față sora lui, fără să știe. Într-o seară, o furtună a lovit orașul. Apa se revărsa pe străzi, iar vântul smulgea acoperișuri. Alexandru, din scaunul său, a zărit flăcări în curtea familiei Radu. Un scurtcircuit aprinsese garajul.
Fără să stea pe gânduri, s-a târât până la poartă, a spart lacătul cu un bolovan și a intrat. Lucia era blocată în spate, strigând după ajutor.
Cu ultimele puteri, Alexandru a împins scaunul spre ea, a ridicat-o în brațe și a scos-o afară. Fumul i-a ars pielea, dar n-a simțit durerea.
Când pompierii au ajuns, familia era salvată. Domnul Petre și doamna Maria priveau șocați tânărul care le salvase fiica.
— Cum te cheamă, tinere? — a întrebat bărbatul, tremurând.
Alexandru l-a privit în ochi, lacrimile amestecându-se cu cenușa de pe față.
— Pe mine mă cheamă tot Alexandru Radu, domnule. Și nu, n-a murit fiul dumneavoastră.
Liniștea care a urmat a fost apăsătoare. Maria a făcut un pas înainte, și-a dus mâna la gură, apoi s-a prăbușit în genunchi în fața lui.
— Dumnezeule… ochii tăi… — a șoptit ea printre lacrimi. — Sunt ochii băiatului meu.
În clipa aceea, tot ce fusese pierdut a fost regăsit. Nu mai conta trecutul, nici anii pierduți, nici bogățiile.
Doar o mamă, un tată și un fiu care se îmbrățișau sub ploaia care le spăla durerile. Pentru prima dată după cincisprezece ani, Alexandru simțea că e din nou acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.