Când am urcat la etaj, inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud în urechi. Sofia stătea pe pat, ținându-și ursulețul la piept. Când m-a văzut, a încercat să zâmbească, dar ochii i s-au umplut de lacrimi.
M-am așezat lângă ea. „Sofi, iubita mea, spune-mi, te-a durut capul zilele astea? Ți s-a întâmplat ceva la mătușa Raluca?”
A ezitat. Privirea i s-a mutat spre podea, iar degetele ei mici frământau urechea ursulețului. „Mami… să nu te superi pe mine.”
„N-am cum să mă supăr, puiul meu. Spune-mi doar adevărul.”
Atunci a început să tremure ușor. „Doar când mă jucam cu Maria, fata Ralucăi… m-a prins de păr… tare… și nu m-a lăsat. A zis că dacă spun, mă ceartă toată lumea.”
Simțeam cum mi se strânge stomacul. Mihai, care stătea în ușă, își mușca buza ca să nu spună nimic.
„Și Raluca?” am întrebat cu o voce pe care abia o recunoșteam.
Sofia a clipit repede. „Raluca a zis că a fost vina mea, că am tras-o și eu pe Maria… dar eu n-am făcut nimic, mami. Doar m-am speriat…”
Am simțit că pământul mi se clatină. Mătușa ei, sora mea, lăsase un copil să fie tras de păr până la sânge și nici măcar nu mi-a spus.
După ce Sofia s-a liniștit, am coborât cu Mihai în bucătărie. Nu mai era loc de îndoială. Trebuia să mergem acolo.
Câteva ore mai târziu, eram în fața porții Ralucăi. Când a deschis, chipul ei s-a luminat fals. „Elena! Mihai! Ce surpriză!”
Dar Mihai n-a pierdut vremea. „Raluca, vreau să-mi spui de ce fiica mea are scalpul plin de urme. Și nu te gândi că nu știm.”
Zâmbetul i s-a șters instant. „Ce prostii spui?”
Am arătat poza de pe telefon. A încremenit.
„Maria… s-au certat fetele, știi cum sunt copiii.”
„Nu, Raluca. Asta nu e o joacă de copii. Asta e durere, e frică, e rușine ascunsă sub păr.”
Pentru o clipă, părea că vrea să răspundă, dar a coborât privirea. „Nu m-am băgat… m-am gândit că trece. Maria a fost geloasă, Sofia a primit o jucărie nouă…”
„Nu m-am băgat…” Cuvintele ei îmi răsunau în minte ca un ecou amar.
Am ieșit din curtea ei tremurând. Mihai m-a prins de mână. „Gata. Nu mai mergem acolo niciodată.”
În zilele următoare, am dus-o pe Sofia la medic. Diagnosticul: alopecie traumatică — păr smuls cu forța, repetat, în același loc.
Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar în același timp am jurat că nu o să mai las pe nimeni să-i atingă un fir de păr.
Mihai și-a luat concediu o vreme. Fiecare dimineață începea cu micul lor ritual: pieptănatul blând, zâmbetele în oglindă și o îmbrățișare lungă. Părul Sofiei începea să crească la loc, fir cu fir, ca o promisiune că vindecarea e posibilă.
Într-o seară, ea s-a uitat la mine și mi-a spus: „Mami, știi ce? Acum îmi place părul meu scurt. A zis tati că arăt ca o eroină.”
Am zâmbit printre lacrimi. „Și are dreptate. Ești cea mai curajoasă fetiță din lume.”
De atunci, am învățat că uneori răul nu vine de departe, ci din locuri în care crezi că ești în siguranță. Dar am mai învățat ceva: că iubirea, răbdarea și adevărul pot repara chiar și rănile pe care nu le vede nimeni.
Și în fiecare seară, când o privesc pe Sofia dormind liniștită, îmi amintesc cât de puternică e o mamă atunci când luptă pentru copilul ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.