M-am uitat la el fără să zic nimic preț de câteva secunde. Vântul bătea ușor dinspre lac și aducea miros de apă și de pin. Mă durea sufletul. Nu doar pentru ce făcuse Veronica, ci pentru că fratele meu — omul cu care împărțisem tot în copilărie — mă trădase prin tăcere.
— Știi ce e cel mai trist, Marian? am spus, încercând să-mi țin vocea calmă. Că ai crezut o femeie pe care o cunoști de doi ani, în locul surorii tale.
A închis ochii și a dat din cap. — Ai dreptate. Am fost prost.
Am intrat în casă fără să mai aștept invitație. Mirosul de vin, floricele arse și parfum ieftin încă plutea în aer. Pe masa din bucătărie erau farfurii murdare, șervețele mototolite și o sticlă de prosecco pe jumătate goală. Am scos telefonul și am început să fac poze, una după alta.
Marian mă privea stingher. — Vrei să o dai în judecată?
— Nu știu încă. Dar o să plătească, i-am spus. Nu pentru mizeria de aici, ci pentru lipsa de respect. Pentru faptul că s-a jucat cu mine crezând că sunt prea bună să reacționez.
Am urcat la etaj. Pe patul din camera mea erau aruncate haine, iar o valiză deschisă dovedea că cineva își propusese să stea mai mult. Am strâns rufele și le-am pus într-un sac. Nu-mi păsa de ele. Voiam doar să-mi iau locul înapoi.
Când am coborât, Marian încă era pe prispă.
— S-a dus la maică-sa, mi-a spus cu o voce mică. Zice că nu mai vine acasă până nu mă „hotărăsc” între voi două.
— Atunci cred că ți-a făcut o favoare, i-am spus. Poate e timpul să te gândești cu cine îți vrei viața.
Am ieșit afară și am privit lacul. Apa era calmă, oglindind cerul albastru ca într-o fotografie. Mi-am scos pantofii și am pășit pe ponton. Simțeam sub tălpi lemnul cald și vechi.
Am inspirat adânc și, pentru prima dată după mult timp, am simțit liniștea aia pe care o căutam de luni de zile. Acolo, la malul apei, am înțeles că unele lupte nu trebuie purtate cu furie. Ci cu demnitate.
În zilele următoare, am contactat notarul și avocatul. Mi-au confirmat că Veronica putea fi trasă la răspundere, dar și că aveam dreptul să impun restricții clare asupra proprietății. Am făcut act adițional: nimeni, în afară de mine, nu mai putea folosi casa fără semnătură scrisă.
Când Marian a venit din nou, era alt om.
— A plecat definitiv, mi-a spus. Și, sincer, nu pot să o condamn. A mințit, m-a făcut să te rănesc… N-aș mai fi avut liniște niciodată.
M-am uitat la el cu un zâmbet blând.
— Uneori, pierderile ne scot din ceață, frate.
A dat din cap. Apoi, în tăcere, am aprins amândoi grătarul din curte. Mirosul de mici și fum s-a ridicat în aer, amestecat cu cântecul greierilor și foșnetul apei.
Pentru prima dată după ani buni, am simțit că lacul acela îmi aparținea cu adevărat. Nu doar pentru că era trecut pe numele meu, ci pentru că, în sfârșit, aveam liniștea pe care bunica mea o visase pentru mine.
Și, în timp ce soarele apunea peste apă, am știut un lucru: oamenii care încearcă să te calce în picioare uită mereu că demnitatea nu se moștenește — se câștigă. Iar eu tocmai o recâștigasem.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.