Vântul a început din nou să urle printre copaci, iar Andrei a făcut un pas înainte. De aproape, a văzut că poza pe care băiatul o ținea în mână era veche, șifonată, dar… cunoscută.
Elena.
Zâmbea în ea așa cum și-o amintea — cald, blând, cu scânteia aia din ochi. Doar că lângă ea… era un bărbat. Nu el.
Andrei a simțit cum ceva i se strânge în piept.
– De unde ai poza asta? – a întrebat cu vocea încordată.
Băiatul s-a uitat la el nesigur.
– Mama… mereu zicea că tata o să vină când o să fie foarte frig – a șoptit. – Și că atunci totul o să se repare.
Un fior rece i-a trecut lui Andrei pe șira spinării.
– Mama ta? Cum o chema pe mama ta? – a întrebat, deși știa răspunsul chiar înainte ca băiatul să deschidă gura.
– Elena Kowalenko – a spus copilul.
Timpul s-a oprit pentru o clipă. Lumea a dispărut – doar bătăile inimii lui mai răsunau în urechi.
Elena.
Imposibil.
Nu putea să aibă copii. Doctorii spusese clar că e imposibil. Și totuși…
– Câți ani ai? – a întrebat cu voce tremurată.
– Șase – a răspuns băiatul. – M-am născut când tata… a plecat departe.
Șase.
Acum șase ani, Elena încă trăia.
Acum șase ani, Andrei era îngropat în muncă, construia imperiul pe care ea nu-l voia niciodată. Atunci plecase – dispăruse fără un cuvânt, lăsând doar o scrisoare în care spunea că nu mai poate trăi în umbra ambițiilor lui.
Andrei a căzut în genunchi.
– Doamne… – a șoptit.
Băiatul îl privea atent, de parcă aștepta ceva mai mult.
– O cunoșteai pe mama mea?
– O cunoșteam… – vocea lui Andrei s-a frânt. – Era soția mea.
Pe chipul copilului s-a văzut o umbră de înțelegere. A privit în lateral, spre mormânt, apoi din nou la bărbat.
– Tu ești… tata? – a întrebat încet, aproape timid.
Andrei a vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât. În ochii lui au apărut lacrimi pe care le ținuse ani la rând.
– Da, fiule… – a șoptit în sfârșit. – Da, eu sunt.
Băiatul a făcut ochii mari, apoi a întins încet mâna, de parcă se temea că bărbatul va dispărea dacă-l atinge.
Andrei i-a prins mâna mică și rece și l-a strâns la piept.
Au rămas așa o vreme, în tăcere. Deasupra lor vuia vântul, iar zăpada începea să cadă ușor, acoperind pământul cu un giulgiu alb.
– Mama a zis că trebuie să te iert – a șoptit băiatul după o clipă. – Că ai fost rău, dar doar pentru că ai uitat cum se iubește.
Andrei a simțit cum ceva se rupe înăuntrul lui. Toate zidurile pe care le ridicase în atâția ani s-au prăbușit într-o secundă.
– Iartă-mă – a spus încet. – Te rog, iartă-mă… și pe ea.
Băiatul a dat din cap, ca și cum astea erau cuvintele pe care le aștepta. A privit poza, a sărutat-o și a pus-o pe mormânt.
– Acum poate să se odihnească – a spus liniștit.
Andrei și-a șters lacrimile, s-a ridicat și l-a luat pe băiat în brațe.
– Hai să mergem. Nu o să mai dormi pe piatra rece.
A făcut câțiva pași, dar când s-a întors, ceva i-a atras privirea. Pe mormântul ale cărui litere le știa pe de rost, apăruse un semn nou – ca și cum cineva tocmai scrisese cu degetul pe stratul subțire de zăpadă un singur cuvânt:
**„Mulțumesc.”**
Andrei a privit mult timp în tăcere, apoi s-a întors și a pornit spre poartă.
Ceața se îngroșa, dar de data asta nu mai părea atât de rece. În griul ei era ceva liniștitor, ca o îmbrățișare a cuiva pierdut de mult.
La urmă, au dispărut printre copaci – bărbatul și copilul care îi amintise ce înseamnă să fii tată.
Iar în cimitir a rămas doar ecoul vântului și zâmbetul blând al Elenei din fotografia veche.