Nu știu cât timp am rămas nemișcată, privind la ei. Într-un fel absurd, încă speram că totul era o glumă, o neînțelegere, ceva ce se va lămuri imediat. Dar când Emil a evitat privirea mea și și-a strâns și mai tare brațul în jurul ei, am simțit cum lumea mea se destramă bucată cu bucată.
— Mara, ascultă-mă…, a început el, dar vocea îi tremura.
N-am mai apucat să aud restul. Am simțit doar un gol adânc în piept, același gol care te cuprinde când realizezi că omul pe care l-ai iubit o viață întreagă s-a transformat într-un străin.
Tânăra părea că vrea să spună ceva, dar Emil i-a atins ușor brațul, oprind-o. Mă privea cu o combinație ciudată de vină și rușine.
— O să ne întoarcem mai târziu, a spus el scurt, și au dispărut pe holul lung al spitalului.
Am rămas singură. Doar aparatul care îmi monitoriza pulsul mai scotea sunete, acompaniind gândurile mele haotice. Doi ani de greutăți, de rate, de certuri, de speranțe puse în același om — toate se topeau în nimic.
Când am fost externată, casa era pustie. Doar parfumul lui mai rămăsese în aer. Pe frigider, o notiță scrisă grăbit: „Ne vedem când te simți mai bine. Emil.”
Am rupt-o în două și am aruncat-o la gunoi.
În următoarele zile, telefoanele au început să sune. Avocați, jurnaliști, rude îndepărtate — toți voiau ceva. Banii, atenția mea, o bucățică din noua „milionară”. Dar eu nu mai aveam nimic de oferit.
Apoi, într-o dimineață, a sunat cineva neașteptat.
— Doamna Dobre? Sunt Ioana, sora tinerei care a venit cu soțul dumneavoastră la spital. Trebuie să vorbim. Este… important.
Vocea ei era tremurată, ca și cum ar fi dus o povară de mult prea mult timp. Ne-am întâlnit la o cafenea mică, aceeași în care primisem vestea moștenirii. Ea a venit cu ochii roșii și un plic în mână.
— Femeia care era cu el… nu e doar noua lui soție. Este fiica lui dintr-o relație veche, dinainte să vă cunoașteți. Dar ea nu știa. Nu știa cine e el, până când v-a văzut la spital.
Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum lumea din jur se dizolvă.
— Cum adică… fiica lui?
Ioana a oftat.
— Emil a trăit o viață dublă. Sora mea a crescut crezând că tatăl ei a murit. El i-a apărut acum câteva luni, i-a spus că o iubește, că vrea să înceapă o viață nouă. Și a luat-o cu el. Nici ea nu știa că dumneavoastră existați.
Am rămas mută. Totul avea sens acum — privirea acelei fete, spaima din ochii ei.
M-am ridicat, tremurând.
— Și acum?
Ioana mi-a pus plicul în mână.
— A scris o scrisoare pentru dumneavoastră.
Am desfăcut hârtia. Literele erau tremurate, dar clare:
„Nu am știut cine ești. Nu am știut că omul pe care îl iubesc este tatăl meu… și soțul tău. Te rog, nu mă urî. Eu am fost doar o altă victimă a minciunilor lui.”
Lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraji. Într-o clipă, durerea s-a transformat în liniște. Nu mai aveam pentru ce să plâng.
Câteva luni mai târziu, am vândut casa. Am donat jumătate din avere unui centru pentru femei abuzate, iar restul l-am folosit ca să-mi cumpăr o casă mică la munte. Acolo, printre brazi și tăcere, am învățat din nou să respir.
Am învățat că uneori, banii nu cumpără fericirea, dar libertatea — da.
Și în fiecare seară, când privesc apusul din veranda mea, îmi spun același lucru:
„Am pierdut un om, dar m-am regăsit pe mine.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.