Drumul spre satul copilăriei era lung și plin de amintiri. Cu fiecare kilometru parcurs, zgomotul orașului rămânea tot mai departe, iar liniștea câmpurilor îi amintea de zilele când alerga desculț prin iarba udă, cu mama strigându-l de la poartă.
Pe măsură ce se apropia, ploaia începu să cadă mărunt, spălând parbrizul și gândurile care-l apăsau. Își imagina cum o să-i întâmpine părinții, poate la poartă, cu zâmbetul acela sincer care nu se poate cumpăra cu bani.
Dar când intră în sat, ceva i se strânse în piept. Străzile erau noroioase, casele dărăpănate, iar oamenii îl priveau uimiți când trecea cu mașina luxoasă printre ei. Când ajunse în dreptul curții unde ar fi trebuit să fie „cea mai frumoasă casă din sat”, rămase fără cuvinte.
În fața lui, pe o stradă desfundată, se ridica o cocioabă veche, cu acoperișul lăsat și pereții plini de mucegai. Pe băncuța din față, sub o umbrelă ruptă, stăteau doi bătrâni — mama și tatăl lui. Tremurau, încercând să se adăpostească de ploaie, în timp ce o găleată veche aduna apa care curgea prin acoperiș.
Sebastian opri motorul și coborî în tăcere. Cizmele i se afundară în noroi. Când mama lui îl zări, ochii i se umplură de lacrimi.
— Sebastian?… Tu ești, mamă?
Vocea ei tremura, iar el nu reuși să spună nimic. Se apropie, o îmbrățișă, simțindu-i trupul firav și rece. Tatăl lui îl privea cu mândrie amestecată cu rușine.
— N-am vrut să te deranjăm, fiule… ne e bine așa cum suntem.
Cuvintele acelea îl loviră mai tare decât orice insultă. În acel moment, Sebastian înțelese. Toți banii lui, toată puterea, toate clădirile ridicate în lume — nu valorau nimic în fața celor doi oameni care îl așteptaseră, fără să ceară nimic.
Fără să spună o vorbă, intră în casă. Podeaua scârțâia, pereții miroseau a umezeală. Într-un colț, o sobă veche abia mai dădea căldură. Pe masă, două farfurii cu supă și o bucată de pâine uscată.
Sebastian își strânse pumnii. Cum fusese posibil? Trimiseseră atâția bani… Vasile îl trădase. Îi luase totul și îi lăsase pe părinți în mizerie.
Ieși înapoi afară, ridică privirea spre cerul plumburiu și șopti:
— Nu mai contează banii. Contează doar ei.
În următoarele zile, a rămas acolo. A dormit pe un pat vechi, a reparat acoperișul, a cărat lemne și a mâncat din aceeași oală cu părinții săi. Vecinii, mirați, îl vedeau muncind cot la cot cu bătrânii.
Când, după o săptămână, un reporter local a venit să-l intervieveze, el a spus doar atât:
— Am plecat din sat ca să schimb lumea. N-am știut că trebuia doar să mă întorc acasă.
Cuvintele lui au ajuns pe toate canalele, dar lui nu-i mai păsa. În sfârșit, simțea că are totul. Nu în conturi, ci în brațele părinților săi, care îl priveau cu lacrimi și mândrie.
Iar acolo, sub ploaia care nu se mai oprea, milionarul care avea totul a înțeles că fericirea nu se măsoară în bani, ci în oamenii pentru care te întorci acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.