Am ieșit în curte, șters pe mâini de făină. Tocmai frământasem aluatul pentru pâine, iar Ana pregătea masa. Cei mici se jucau cu un cățel, alergând prin curte. Când am auzit motoarele mașinilor, m-am încruntat instinctiv. Pe ulița noastră nu veneau asemenea mașini.
Primul a coborât un bărbat în costum scump, urmat de o femeie elegantă și un tânăr în haine de firmă. Au privit spre Ana, care se oprise în prag, palidă ca varul.
— Sora mea…, a spus femeia, iar vocea i s-a frânt.
M-am întors spre Ana, neînțelegând. Ea tremura și ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Sora ta? am întrebat încet.
Bărbatul s-a apropiat și mi-a întins mâna.
— Da, domnule. Numele ei adevărat este Ana Mureșan, fiica lui Petre Mureșan, proprietarul lanțului de hoteluri din București.
Am simțit cum mi se taie picioarele. Ana și-a acoperit fața cu palmele, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Nu voiam să știe nimeni…, a șoptit ea. — Am fugit de acasă acum șapte ani. Tata voia să mă mărite cu un om pe care nu-l iubeam. Am trăit pe străzi, am pierdut tot, dar am câștigat libertatea. Iar apoi te-am întâlnit pe tine.
O tăcere grea s-a așternut între noi. Copiii priveau mirați, neînțelegând de ce mama lor plângea.
Femeia elegantă s-a apropiat și a luat-o în brațe.
— Tata e bolnav. Te caută de ani de zile. Când a aflat unde ești, ne-a trimis imediat. Vrea doar să te vadă.
Ana a oftat adânc, privind spre mine.
— Ion, tu ce spui?
Am strâns-o de mână.
— Dacă simți că trebuie să mergi, mergem împreună. Suntem o familie, Ana. Oriunde mergem, mergem toți.
Câteva zile mai târziu am urcat toți patru într-una dintre mașini și am plecat spre București. Când am ajuns la vila uriașă a familiei ei, bătrânul Petre Mureșan ne aștepta în prag, sprijinit de baston. Când a văzut-o, a izbucnit în lacrimi.
— Fiica mea… credeam că te-am pierdut pentru totdeauna.
Ana a alergat la el, iar scena aceea mi-a sfâșiat inima. Omul ăla, care părea de fier, plângea ca un copil.
Ne-a primit în casă, iar după o oră de povești, s-a întors spre mine.
— Știu că nu ai bogății, fiule, dar văd în ochii tăi ceva ce banii nu pot cumpăra: iubire adevărată. Ai grijă de ea și de nepoții mei.
Am dat din cap, fără cuvinte. În zilele următoare, am rămas acolo până când bătrânul s-a însănătoșit puțin. Când am plecat, mi-a spus:
— Casa asta e și a voastră. Dar dacă fericirea voastră e în satul acela mic, rămâneți acolo. Acolo e adevărata bogăție.
Și a avut dreptate.
Ne-am întors acasă, la viața noastră simplă. Ana zâmbea din nou, iar copiii se jucau în curte ca înainte. Din când în când, mai venea câte o mașină luxoasă, aducând pachete, jucării sau bani. Dar pentru noi, bogăția adevărată era deja acolo — în casa mică, plină de râsete, iubire și miros de pâine caldă.
Așa am învățat că uneori, cei care par să nu aibă nimic ascund în suflet o poveste mai mare decât toate averile lumii.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.