Ochii lui s-au umplut de lacrimi. Nu pentru că în fața lui era o femeie fără putere în picioare, ci pentru că trupul ei purta semnele durerii pe care nu le spusese niciodată cu voce tare.
Pe spatele Liviei, ascunse sub dantelă, se vedeau cicatrici adânci, ca niște linii de foc vindecat. Horia a atins ușor una dintre ele, ca și cum ar fi mângâiat o rană vie.
„Cine ți-a făcut asta?” a întrebat el cu voce stinsă.
Livia și-a mușcat buza și a întors privirea. A tăcut câteva clipe, apoi a rostit, abia șoptit:
„Nu accidentul, Horia… Nu mașina. Ci omul cu care eram atunci.”
Aerul din cameră s-a oprit. Ploaia bătea încet în geam, ca o rugă.
„Te bătea?” a întrebat el, cu o durere în glas pe care n-o mai simțise niciodată.
Livia a dat din cap afirmativ, iar lacrimile i-au curs pe obraji.
„M-a făcut să cred că merit asta. Că n-o să mă iubească nimeni dacă-l părăsesc. Iar într-o noapte, când am încercat să fug, a tras de volan…”
Horia și-a acoperit fața cu palmele. Pentru o clipă, lumea lui s-a prăbușit. Dar nu de furie, ci de neputință.
A rămas așa câteva minute, apoi s-a apropiat și i-a șters lacrimile.
„De azi înainte, nimeni nu te mai rănește. Nici măcar amintirea.”
A învelit-o cu grijă, i-a sărutat fruntea și s-a întins lângă ea, fără să spună nimic. Doar i-a ținut mâna strâns, până dimineață.
Soarele a răsărit timid, luminând camera lor ca pe un altar. Livia s-a trezit prima și l-a privit cum dormea. Avea urme de oboseală pe chip, dar și o pace cum n-o mai văzuse la nimeni.
În următoarele luni, viața lor s-a umplut de gesturi mici: un mic dejun pregătit pe fugă, o floare pusă în pahar, o plimbare lentă prin curte. Horia învățase s-o ridice fără s-o facă să se simtă neputincioasă, iar Livia învățase să râdă din nou.
Apoi, într-o zi, ea i-a spus:
„Horia, vreau să merg din nou la școală. Nu ca elevă, ci ca profesoară.”
El a privit-o uimit, apoi a zâmbit:
„Atunci o să construim rampa cea mai frumoasă din lume, la intrare.”
Și așa a fost. În toamnă, Livia s-a întors la școala unde altădată visase să predea. Copiii o așteptau cu flori, iar directorul, cu lacrimi în ochi, i-a spus:
„N-ai pierdut nimic, Livia. Ai câștigat ceva mai mare: puterea de a ridica suflete, chiar dacă tu nu te poți ridica în picioare.”
Într-un colț al clasei, Horia o privea mândru, cu o cămașă curată și mâinile tot pline de urme de var.
Pentru că unele miracole nu se fac din lumină și îngeri, ci din praf, sudoare și iubire adevărată.
Iar Horia și Livia au fost dovada vie că adevărata putere nu stă în picioare, ci în inimă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.