Când credea că totul e pierdut, un sunet slab, ca un gâfâit, o făcu să ridice privirea. Pieptul lui Mihai se mișcă. Apoi, un alt gâfâit, mai adânc. Ochii lui se deschiseră brusc, căutând aerul cu disperare.
Un murmur străbătu sala. Unii făcură un pas în spate, rușinați că n-au mișcat un deget. Alții o priveau pe Catrina de parcă n-ar fi fost femeia care le spăla birourile, ci o eroină coborâtă dintr-un film.
Ambulanța veni la scurt timp. Doctorii îl preluară pe Mihai, iar ea rămase acolo, cu mâinile tremurând și inima bubuindu-i în piept. Nici nu realizase că plângea.
— A salvat viața șefului, spuse cineva din colț.
— O femeie de serviciu! adăugă altul, nevenindu-i să creadă.
Catrina își șterse ochii cu dosul palmei și ridică mopul de jos. Voia doar să-și termine treaba. Nu se gândise nicio clipă că, din toți oamenii de acolo, ea va fi singura care va avea curajul să acționeze.
După o săptămână, biroul vuia de zvonuri. Se spunea că Mihai Oprea, după ce ieșise din spital, întrebase personal cine i-a salvat viața. Secretara i-a spus, cu jumătate de glas: „Catrina, femeia de serviciu.”
Două zile mai târziu, liftul se deschise și Catrina, cu găleata și mopul, dădu nas în nas cu el. Era palid, dar zâmbea.
— Dumneata… ai fost acolo, nu-i așa? întrebă el.
Ea doar încuviință din cap, rușinată.
— Mi-ai salvat viața. Nu știu cum să-ți mulțumesc.
Catrina dădu din umeri.
— Am făcut ce trebuia, domnule. Așa m-au învățat la curs.
El se uită la ea cu o privire lungă, caldă. Apoi scoase din buzunar un plic.
— Nu e o recompensă. E doar un început.
Ea îl privi confuză, neîndrăznind să-l ia.
— Domnule, nu pot primi bani pentru…
— Nu sunt bani, spuse el zâmbind. Deschide.
În plic era o hârtie cu sigla companiei. O scrisoare oficială de angajare. „Asistentă personală a directorului general.”
Catrina simți cum i se taie picioarele.
— Eu? Dar eu nici nu am liceul terminat…
— Nu-mi pasă, zise el. Ai ceva ce mulți de aici n-au: inimă și curaj.
Cuvintele acelea i se întipăriră în minte. Pentru prima oară, cineva o văzuse cu adevărat.
În lunile ce au urmat, Catrina învăță să folosească calculatorul, să țină evidențe și să vorbească la ședințe fără să-i tremure vocea. Mihai o încuraja la fiecare pas. Iar într-o zi, când presa afla povestea femeii de serviciu care și-a salvat șeful, întreaga țară vorbea despre ea.
„Eroina din turnul de sticlă”, scria ziarul. Dar pentru Catrina, tot ce conta era altceva. Când își lua seara autobuzul spre casă, cu uniforma curată și părul prins, își amintea de ziua aceea și zâmbea.
Pentru că în adâncul sufletului ei știa că, uneori, un simplu gest făcut din inimă poate schimba un destin. Și uneori, acel destin e chiar al tău.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.