Judecătorul a bătut ușor cu ciocănelul, cerând liniște. În sală se auzeau doar suspinele băiatului și șoaptele mirate ale celor prezenți.
„Vino aici, tinere”, i-a spus calm judecătorul. „Spune-ne ce știi.”
Andrei s-a apropiat tremurând. Ținea strâns fotografia, ca pe o dovadă a inimii lui curate. „Am văzut cine a luat brosa”, a spus cu vocea mică. „N-a fost Clara.”
Un murmur s-a răspândit prin sală. Bunica Popescu s-a înroșit la față, iar domnul Popescu s-a ridicat brusc de pe bancă.
„Ce spui, copile?”, a întrebat avocatul familiei, încercând să-l oprească.
„Am văzut-o pe bunica scoțând-o din sertar și punând-o în buzunar. Apoi a spus că vrea să o repare. Dar când n-a găsit-o mai târziu, a zis că a furat-o Clara…”
Sala a amuțit. Clara și-a dus mâna la gură, nevenindu-i să creadă. Lacrimile i-au început să curgă, iar în sufletul ei se amestecau rușinea, ușurarea și dragostea pentru acel copil curajos.
Bunica încerca să spună ceva, dar judecătorul a ridicat palma. „Ajunge”, a spus hotărât. „Vom verifica totul.”
După câteva minute de consultări și declarații, verdictul a fost clar. Clara era nevinovată.
Un murmur de emoție a străbătut sala. Câteva persoane chiar au aplaudat, iar Andrei a alergat spre ea, aruncându-i-se în brațe. Clara l-a strâns tare, simțind cum toate greutățile ultimelor luni se topeau într-o clipă.
Domnul Popescu s-a apropiat rușinat. „Clara… îmi pare rău. Am greșit că nu te-am apărat.”
Ea a dat din cap ușor. „Nu-i nimic, domnule. Eu știam că adevărul iese la lumină, mai devreme sau mai târziu.”
După proces, Clara nu s-a mai întors la conac. Cu banii primiți drept despăgubire, și-a cumpărat o mică casă la marginea orașului. În curte avea flori, un măr și o bancă veche, unde se așeza în fiecare dimineață la cafea.
Într-o zi, un taxi s-a oprit în fața porții. Din el a coborât domnul Popescu, împreună cu Andrei.
„Am venit să-ți spunem ceva”, a spus bărbatul. „Casa aceea mare… fără tine, pare goală. Andrei nu mai râde, bucătăria e tăcută. Vrem să vii înapoi, nu ca femeie de serviciu… ci ca parte din familie.”
Clara a rămas fără cuvinte. S-a uitat la Andrei, care îi întindea o floare mică de câmp. „Pentru tine, mama Clara”, a spus el cu zâmbetul acela sincer, care îi topea inima.
A plâns, dar de data asta de fericire. A înțeles că uneori dreptatea nu vine din legi, ci din inimile celor care au curajul să spună adevărul.
De atunci, Clara a trăit simplu, dar cu demnitate. Iar în fiecare dimineață, când soarele răsărea peste grădina ei, își amintea de cuvintele băiatului: „Eu nu o cred.”
Pentru că dragostea unui copil a fost mai puternică decât prejudecățile unei lumi întregi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.