Isabela nu s-a clintit. Ținea în mână paharul de apă, iar tremurul ușor al degetelor sale nu venea din frică, ci din adrenalină. Ochii ei verzi, altădată plini de iubire, acum ardeau cu o răceală ce-l făcu pe Călin să se oprească pentru o clipă.
— Cine ești tu să vorbești cu fetele mele?!, urlă el, cu venele gâtului umflate și fața roșie de furie.
— Eu sunt femeia care le-a adus pe lume, spuse ea încet, dar apăsat.
Camera amuți. Nici aerul nu mai părea să circule. Fetițele au tresărit, iar Lucia scăpă paharul pe covorul scump.
Călin făcu un pas înapoi. Se uita la ea ca la o fantomă.
— Nu… nu ești tu. Tu ai murit. Te-am îngropat cu mâinile mele…
Isabela zâmbi amar.
— Da, m-ai îngropat… dar nu m-ai ucis. N-ai reușit.
Cuvintele ei se răspândiră prin cameră ca un ecou venit din iad. O lacrimă i se prelinse pe obraz, dar în privire nu era milă. Era dreptate.
Călin încercă să se adune.
— Ce vrei de la mine? Bani?
Ea făcu un pas spre el, ridicând privirea.
— Nu vreau banii tăi. Vreau să-ți prăbușesc lumea, așa cum mi-ai prăbușit-o tu mie.
Gemenele plângeau în tăcere. Nu înțelegeau totul, dar simțeau adevărul în aer. Simțeau că femeia aceea era mama lor.
În noaptea care a urmat, Isabela a scos la iveală secretele pe care le strânsese în tăcere. În laptopul ascuns în camera de serviciu, avea documente, înregistrări, transferuri ilegale. Toate legau numele lui Călin de evaziuni și trădări.
În zorii zilei următoare, poliția descindea în vila Munteanu. Presa era deja acolo. Călin a fost scos în cătușe, încercând să pară puternic, dar privirea lui trăda tot: frică, rușine, pierdere.
Isabela nu l-a privit. Ținea fetițele de mână, iar acestea se agățau de ea ca de o ancoră într-o furtună.
— Mama, tu te întorci acum acasă?, a întrebat Lucia cu voce mică.
Isabela s-a aplecat și le-a strâns la piept.
— Acasă e acolo unde suntem împreună, iubitelor.
Din acel moment, viața ei s-a schimbat. Nu mai era femeia care fugea. Era femeia care a învins.
Vila din Pipera a fost vândută, iar banii confiscați. Isabela s-a mutat cu fetițele într-o casă mică de la marginea orașului. În fiecare dimineață, când deschidea geamul, simțea aerul rece al libertății.
Vecinii o priveau cu respect, fără să știe întreaga poveste. Doar ea știa cât de adânc a durut. Dar și cât de bine se simțea acum, să-și țină copiii de mână, fără frică.
Într-o zi, mergând pe stradă, a văzut o femeie tânără, cu urme de vânătăi pe față, ținând un copil de mână. Isabela s-a oprit și i-a zâmbit. Știa că și ea trecea prin iadul de care scăpase.
S-a apropiat și i-a spus:
— Să nu-ți pierzi niciodată curajul. Chiar și din cele mai adânci umbre, se poate ajunge la lumină.
Femeia a izbucnit în plâns, iar Isabela a știut atunci că răzbunarea ei nu fusese doar pentru ea. Fusese pentru toate femeile care au fost cândva reduse la tăcere.
Și în acea liniște de toamnă târzie, printre frunzele care cădeau ușor, Isabela Haralambie a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
Răzbunarea ei se încheiase. Dreptatea fusese făcută.
Și inima unei mame, în sfârșit, s-a liniștit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.