L-am urmat în tăcere până în spatele magazinului, acolo unde, printre lăzi de fructe și cutii aruncate, mi-a întins un sandviș și o sticlă cu apă. Am simțit cum mă cuprinde o rușine adâncă. Eu, cel care de zeci de ani decideam soarta angajaților mei, eram acum un bătrân prăfuit, hrănit din mila unui străin.
— Cum te cheamă, fiule? am întrebat.
— Mihai, domnule. Lucrez aici doar de două săptămâni. Tata e bolnav, așa că orice leu contează.
Vorbea cu modestie, fără plângeri. Am observat cum își ștergea palmele pe pantalonii uzați, rușinat parcă de propria bunătate. I-am spus că îi mulțumesc, iar el a zâmbit simplu:
— Dacă mai aveți nevoie de ceva, veniți oricând. Nu trebuie să vă fie rușine.
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât toate lecțiile de viață pe care le-am primit vreodată. În acea clipă, mi-am dat seama că toată averea mea nu însemna nimic pe lângă un gest sincer.
Am plecat, dar chipul lui Mihai mi-a rămas întipărit în minte. În seara aceea, am chemat avocatul. I-am spus să pregătească actele, dar să nu le semnez încă. Aveam nevoie de o dovadă că acel tânăr nu făcuse acel gest pentru bani.
A doua zi, m-am întors, tot deghizat. Mihai m-a recunoscut imediat.
— V-ați întors! Stați puțin, vă aduc niște ceai cald.
A dispărut câteva minute și s-a întors cu o cană aburindă. Ceilalți angajați se uitau urât la el, dar el nu părea să le dea importanță.
— De ce faci asta? am întrebat.
— Pentru că și eu am fost ajutat când n-aveam nimic. Poate acum e rândul meu.
Mi s-au umezit ochii. Acel băiat avea ceva ce eu pierdusem de mult: inimă.
După câteva zile, am revenit în hainele mele scumpe, cu șoferul la ușă și cu toată lumea grăbindu-se să mă salute. Când Mihai m-a văzut, a înghețat. Nu știa că eu eram bătrânul cerșetor.
— Domnule director… dumneavoastră…?
— Da, eu eram. Și știi ceva? Tu mi-ai amintit ce înseamnă să fii om.
Am chemat tot personalul și am spus răspicat:
— De azi, Mihai devine noul manager al magazinului. Și, după moartea mea, tot ce am construit va merge către o fundație care va ajuta oameni ca el – oameni cu suflet.
Lumea a amuțit. Mihai a încercat să protesteze, dar l-am oprit:
— Nu e un cadou, e o răsplată. Ai oferit fără să ceri nimic în schimb. Asta nu se cumpără cu bani.
Anii au trecut, iar fundația a crescut. Copii săraci au primit burse, bătrâni singuri au primit ajutor. Iar numele lui Mihai a devenit simbolul omeniei.
Când am plecat dintre cei vii, n-am mai fost un om bogat în bani, ci în recunoștință. Pentru că, la final, nu averea te face mare, ci bunătatea cu care atingi viețile altora.
Și undeva, acolo sus, știu că Dumnezeu a zâmbit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.