— Spune-mi, Ana… când ai râs ultima oară cu adevărat?
Întrebarea o lovi din senin. Rămase fără cuvinte, ținând paharul între degete. O clipă, privirea lui o ținu locului, ca o ancoră invizibilă.
— Nu știu, — murmură ea, încet, — probabil… acum mult timp.
Dumitru zâmbi ușor, fără să spună nimic. Era un zâmbet cald, dar plin de înțelesuri. În acel moment, Ana simți că în aer se întâmpla ceva. Nu era flirt, nu era joc — era mai degrabă o recunoaștere tăcută, ca și cum doi oameni care se pierduseră cândva se regăseau din întâmplare, în tăcerea unei seri de toamnă.
Svetlana reveni din bucătărie cu o tavă de prăjituri, râzând zgomotos și vorbind despre tot felul de lucruri, iar Ana încercă să pară atentă. Dar ceva se schimbase. Dincolo de poveștile despre călătorii și vinul dulce din pahare, ea simțea un amestec de neliniște și dorință.
Când se făcu târziu, Ana refuză politicos să rămână peste noapte, deși Svetlana insistase. Dumitru se oferise s-o conducă până la mașină. Noaptea era liniștită, iar mirosul de frunze umede plutea în aer.
— Ai ochii unei femei care a uitat să viseze, — îi spuse el brusc, privindu-i chipul luminat de faruri.
Ana ar fi vrut să-i răspundă ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau. Îl privi doar o clipă — o clipă suficientă ca să-i simtă privirea arzătoare și calmă în același timp.
— Poate ai dreptate, — reuși în sfârșit să zică. — Sau poate doar nu mai știu cum se face.
Dumitru încuviință, fără să spună nimic. Apoi se aplecă ușor și îi deschise portiera.
— Poate într-o zi o să-ți amintești.
Drumul înapoi spre casă i se păru mai lung ca niciodată. În mașină mirosea a frunze ude și a gânduri amestecate. Victor urma să se întoarcă peste o zi, cu poveștile lui despre pești și focul de tabără. Iar ea… ea nu știa ce-o să-i spună când o va privi.
A doua zi, telefonul vibra de mai multe ori. Era un număr necunoscut. Când răspunse, vocea de la capătul firului îi era deja cunoscută.
— Ana, sunt eu. Dumitru. Nu știu dacă te deranjez… dar mâine plec. Mi-ar plăcea să-ți dau o fotografie. Una singură.
Ezită doar o clipă.
— Bine, — spuse ea, — unde ne vedem?
Câteva ore mai târziu, stăteau față în față, într-o cafenea mică din centrul orașului. Dumitru îi întinse o fotografie. Era un portret alb-negru — ea, în pragul casei Svetlanei, cu un zâmbet ușor, pierdut.
— Așa te-am văzut, — spuse el. — O femeie care încă nu știe câtă lumină poartă în ea.
Ana privi imaginea și simți cum ceva se rupe în interiorul ei. Nu era durere — era eliberare. Își dădu seama că ani la rând trăise mecanic, fără pasiune, fără scânteie.
— Mulțumesc, — șopti ea. — Cred că aveam nevoie de asta.
Dumitru zâmbi și se ridică.
— Atunci misiunea mea e îndeplinită.
A plecat fără să se uite înapoi.
Câteva zile mai târziu, când Victor s-a întors din nou de la pescuit, Ana îl aștepta la masă, cu o cană de cafea fierbinte și cu o liniște nouă în priviri. Nu-l ura, nu-l judeca, dar ceva se schimbase.
În seara aceea, după mult timp, Ana a râs din toată inima. Fără vin, fără fotografii, fără motive. Doar pentru că își regăsise, în sfârșit, bucata pierdută din ea însăși.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.