Polițistul a simțit cum un fior rece îi urcă pe șira spinării. S-a aplecat, atingând pământul umed cu vârful bocancului. Era moale. Prea moale.
— Cine a pus lopata aici? — a întrebat el, uitându-se spre îngrijitor.
— Eu n-am pus-o, domnule ofițer, — a murmurat bărbatul. — Poate băiatul… dar nu l-am văzut s-o folosească niciodată.
Băiatul însă a făcut un pas în față.
— Eu am pus-o, — a spus, tremurând. — Am încercat… dar n-am putut să sap adânc. Se aude ceva dedesubt, doar când plouă… un fel de bătaie ușoară… ca o inimă.
Polițistul și îngrijitorul s-au privit. Fiecare ar fi vrut să râdă, dar ceva în glasul copilului îi făcea să tacă. Era prea sigur.
— Cum te cheamă, puștiule? — a întrebat polițistul, încercând să pară calm.
— Vlad, — a răspuns copilul. — Mama se numea Elena. Au îngropat-o prea repede… fără să mă lase s-o văd.
Vântul a adiat printre cruci, aducând un miros de pământ și flori ofilite. Vlad s-a aplecat și a lipit urechea de piatra rece.
— Ascultați… vă rog, ascultați! — a spus el cu voce tremurată.
Polițistul s-a apropiat, s-a aplecat și el. La început nu a auzit nimic, dar după câteva secunde, un sunet abia perceptibil, ca o bătaie înfundată, i-a străpuns urechile. Inima i s-a oprit o clipă.
— Doamne… — a șoptit. — Sună ca…
— Ca o bătaie, da! — a strigat Vlad. — V-am spus că e vie!
Ofițerul s-a ridicat brusc și a luat telefonul. În câteva clipe a chemat echipa de intervenție. Îngrijitorul, palid ca varul, a început să sape cu lopata, fără să mai aștepte pe nimeni.
Când au venit ceilalți, au terminat de dat pământul la o parte. Sub capacul de lemn, au găsit un sicriu nou, bine închis. Polițistul a făcut semn să-l deschidă. Când capacul a fost ridicat, toți au făcut un pas înapoi.
Înăuntru, femeia era acoperită cu un cearșaf alb. Ochii îi erau închiși, dar obrajii aveau o urmă vagă de culoare. Când polițistul a apropiat urechea de buzele ei, a auzit un suspin slab.
— Trăiește! — a strigat. — Chemati ambulanța, repede!
Băiatul a căzut în genunchi și a izbucnit în plâns. Ținea mâna mamei în palmele lui mici, murdare de pământ, și repeta mereu același cuvânt:
— Ți-am spus… ți-am spus că e vie…
O oră mai târziu, ambulanța pleca spre spitalul județean. Vlad stătea pe bancheta din spate, ținându-i mâna mamei. Doctorii nu înțelegeau cum reușise să supraviețuiască, dar femeia respira.
Când a deschis ochii, prima ei privire a fost spre copil. Zâmbetul ei slab a fost de ajuns ca să șteargă toată durerea.
— M-am întors, puiule… — a șoptit ea.
Mai târziu, polițistul a aflat că femeia fusese declarată moartă în grabă, în urma unui accident. Fără autopsie, fără confirmare. O greșeală care putea să coste o viață.
Dar Vlad nu se lăsase păcălit. El simțise legătura aceea invizibilă dintre mamă și copil, ceva ce niciun doctor nu poate măsura.
De atunci, oamenii din sat spun că dragostea unui copil poate readuce viața. Iar pe piatra de la marginea cimitirului, unde cândva se auzeau țipetele unui băiețel, acum e scris simplu:
„Credința nu moare niciodată.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.