Emilia a simțit cum i se strânge inima. Privirea doctorului era serioasă, iar asistentele se priveau între ele, neîndrăznind să spună un cuvânt. Daniel s-a apropiat și mai mult, cu mâinile reci și tremurânde.
„Ce înseamnă asta, doctore?” a întrebat el, abia șoptind.
Doctorul a inspirat adânc și a arătat spre ecran. „Uitați aici… nouă dintre ei se mișcă normal, dar acest al zecelea… nu are forma unui copil. Seamănă mai degrabă cu… ceva străin. Ca un obiect.”
Emilia a simțit cum îi fuge sângele din obraji. „Un obiect? Cum adică?”
„Nu știu sigur,” a spus medicul, „dar pare să fie ceva dur. Poate o formațiune, poate… altceva. Trebuie să te operăm mai devreme.”
Câteva zile mai târziu, în zori, sala de operație era pregătită. Daniel stătea pe coridor, frământând în mâini o iconiță mică primită de la mama lui. Înăuntru, totul era liniște, doar sunetele aparatelor se auzeau ritmic.
După ore întregi de tensiune, ușa s-a deschis. Doctorul Haralambie a ieșit, obosit, dar cu un zâmbet ciudat. „Sunt toți vii… nouă copii sănătoși.”
Daniel s-a prăbușit de emoție, lacrimile curgându-i pe față. „Și… al zecelea?”
Doctorul a tăcut o clipă, apoi a spus: „N-a fost un copil, într-adevăr. Era o bucată de metal învelită în țesut, lipită de peretele uterului. Ceva ce n-am mai văzut niciodată.”
„Metal?” a șoptit Daniel. „Cum e posibil așa ceva?”
Câteva zile mai târziu, laboratorul a confirmat: obiectul era un fragment de vechi dispozitiv medical, probabil rămas în corpul Emiliei după o intervenție suferită în tinerețe. O greșeală medicală uitată în timp.
Când a aflat, Emilia a plâns, dar nu de teamă — ci de recunoștință. „Poate că Dumnezeu a vrut să aflu acum, nu mai târziu,” a spus ea, privind spre cele nouă micuțe făpturi care dormeau cuminți în incubatoare.
Povestea lor a făcut înconjurul țării. Oamenii veneau cu flori, bani, haine și ajutor. Zeci de mame au scris Emiliei, spunându-i că povestea ei le-a redat credința.
Când a ajuns acasă, obosită dar fericită, Emilia și-a privit casa plină de pătuțuri. Daniel i-a adus un ceai și s-a așezat lângă ea.
„Știi ceva?” i-a spus el zâmbind. „Nu cred că e o întâmplare. Poate că viața noastră trebuia să fie exact așa — nebună, grea, dar plină.”
Emilia a zâmbit în timp ce își odihnea capul pe umărul lui. „Dacă am trecut prin toate astea și suntem încă împreună, putem trece prin orice.”
Afara, vântul adia ușor printre pomii de cais, iar din camera copiilor se auzeau respirațiile liniștite ale celor nouă suflete. În acel moment, Emilia a știut că nu contează câte greutăți va mai aduce viața — atâta timp cât are dragostea familiei ei, nimic nu va putea fi mai puternic.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.