Când primul cercetător a pășit înăuntru, s-a auzit doar ecoul bocancilor lovind metalul rece. Luminile frontale abia pătrundeau prin praful gros care plutea în aer. Înăuntru era tăcere deplină.
Pe pereți se vedeau urme de scrijelituri, de parcă cineva încercase să lase un mesaj. Pe o tablă ruginită, abia se mai distingeau câteva cuvinte în limba română veche: „Nu era vis… ne-au adus aici.”
Toți au încremenit. Cum putea fi un submarin românesc în mijlocul deșertului arab?
Un inginer s-a apropiat de panoul de comandă. Cablurile erau topite, dar mecanismele păreau intacte. „A fost alimentat până de curând”, a murmurat el. Cuvintele lui au fost urmate de un zumzet slab – un aparat se pornise singur.
Un afișaj mic a început să pâlpâie, arătând o singură dată: 1968.
„E imposibil”, a spus arheologul. „Niciun submarin de atunci nu ar fi putut ajunge aici fără să fie observat.”
Dar imposibilul abia începuse.
Într-un compartiment lateral, au găsit o cameră sigilată. Pe ușă era pictată o cruce simplă. După ce au forțat încuietoarea, un miros și mai puternic i-a izbit. Înăuntru, zece trupuri perfect conservate stăteau pe bănci, ca și cum ar fi fost în viață.
Toți purtau uniforme românești din perioada comunistă. Pe unul dintre ei, un cercetător a observat un carnet de piele. Pe copertă scria: „Căpitanul Ion Marinescu – Misiune: Atlantida.”
O liniște adâncă s-a lăsat peste echipă. Biologii au început să preleveze probe, dar în clipa în care au atins unul dintre trupuri, detectorul de radiații a luat-o razna. Alarmele urlau, iar aerul părea să vibreze.
„Ieșiți afară, acum!”, a strigat comandantul expediției.
Când au ieșit la suprafață, au văzut că și cămilele dispăruseră. În jur, nisipul se mișca ușor, de parcă respira. Iar submarinul… nu mai era același. Pe corpul său apăruseră lumini albastre, ca niște semne vii care pulsau încet.
Sateliții au încetat să mai trimită semnal în acea zonă pentru aproape 12 ore. Când conexiunea s-a restabilit, submarinul dispăruse complet, lăsând în urmă doar un crater adânc și un miros puternic de fier ars.
Guvernul a declarat zona „perimetru restricționat” și a interzis accesul oricui. Oficial, s-a spus că totul a fost o eroare de imagini, un joc al umbrelor.
Dar cei care au fost acolo… nu au mai fost niciodată aceiași. Unii au părăsit știința, alții au dispărut fără urmă.
Doar unul dintre cercetători, cu ani mai târziu, a vorbit. Într-un interviu anonim, a spus: „Nu era un submarin. Era o poartă. Și, pentru o clipă, s-a deschis.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.