Patriciu o privi scurt, fără interes, cum ar fi privit un obiect care trebuie să-și facă treaba și să dispară.
— Începând de azi, spuse el sec, vreau ca totul să lucească. Nu suport praful. Și dacă atingi ceva ce nu trebuie, pleci pe loc.
Luminița îl privi cu ochii ei căprui calzi, fără teamă, dar și fără sfidare. Doar o liniște ciudată, ca a cuiva care a văzut deja prea multe ca să se mai sperie de un om ca el.
— Înțeles, domnule, răspunse ea simplu, și-și începu treaba în tăcere.
Timp de câteva săptămâni, Patriciu o urmărea din umbră. Nu pentru că îl interesa cum muncește, ci pentru că nu înțelegea cum putea o femeie ca ea să nu greșească niciodată. Nu se plângea, nu cerea pauze, nu vorbea decât atunci când era întrebată.
Într-o zi, în timp ce ștergea o bibliotecă de lemn masiv, un tablou mare se clătină ușor. Patriciu tresări, gata să țipe. Dar femeia îl fixă cu o privire hotărâtă.
— Stați liniștit, domnule. Nu cade, spuse ea calm.
Tonul acela, atât de sigur, îl irită și în același timp îl dezarma.
— Cum te cheamă? o întrebă brusc.
— Luminița, răspunse ea zâmbind ușor.
A doua zi, Patriciu se simțea ciudat. De obicei, își începea dimineața urlând la cineva. Dar în ziua aceea, o găsi pe femeie cântând încet, în timp ce spăla geamurile. Era o melodie veche, de la țară. O amintire dintr-o altă lume.
— Nu e loc de cântat aici, îi spuse el rece.
— Cânt doar când sunt fericită, răspunse ea, fără să se oprească.
Fericită? Cu un salariu mizer și un șef ca el? Patriciu se întrebă ce fel de om putea zâmbi în asemenea condiții.
Peste câteva zile, după o ședință stresantă, Patriciu se prăbuși brusc pe podeaua de marmură. Durerea i se înfipse în piept ca un cuțit.
Căzu în genunchi, respirând cu greu.
Luminița fu prima care ajunse lângă el.
— Domnule Herdea! Domnule! strigă ea, și apoi, cu o voce fermă: — Sunt medic!
Cu mișcări sigure, îi desfăcu cămașa, îi verifică pulsul și începu manevrele de resuscitare. Asistenta, îngrozită, privi cum femeia simplă îi salvează viața patronului care o trata ca pe o slugă.
Când ambulanța a sosit, Patriciu era conștient. Privirea i se întâlni cu a femeii. Lacrimile i se adunară în colțul ochilor.
— Tu… tu ești doctor? abia șopti el.
— Am fost, odată. Dar viața m-a adus aici, spuse ea blând.
După ce s-a întors din spital, Patriciu n-a mai fost același om.
A chemat-o pe Luminița în birou.
— De ce nu te-ai întors la meseria ta?
— Pentru că am avut nevoie de bani repede. Soțul meu a murit, și fiul meu studiază medicina. Am vrut să-l țin pe linia de plutire, să nu renunțe.
Patriciu o ascultă fără să clipească. Pentru prima dată, simțea rușine. O rușine adâncă, care îi apăsa pieptul mai tare decât infarctul.
În zilele următoare, începu să observe altfel lumea din jur. Muncitorii care lucrau pe șantier, femeile care făceau curat, portarul care saluta mereu politicos. Toți oamenii pe care îi tratase ca pe niște umbre aveau povești, dureri, vise.
După o lună, Patriciu anunță că va crea o fundație pentru sprijinirea tinerilor fără posibilități, care vor să studieze medicina.
Primul bursier a fost fiul Luminiței.
Când i-a înmânat plicul cu actele și o sumă consistentă, femeia a lăcrimat.
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Herdea.
El zâmbi amar.
— Nu, Luminița. Tu m-ai binecuvântat întâi. Tu mi-ai salvat viața… și sufletul.
Din acea zi, biroul de la etajul 52 n-a mai fost un templu al aroganței. A devenit locul în care un om care se credea zeu a învățat, în sfârșit, ce înseamnă să fii om.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.