Am simțit cum îmi îngheață sângele. Cuvintele ei au tăiat aerul dintre noi ca un cuțit. N-am spus nimic pentru câteva secunde — doar am privit-o, încercând să-mi dau seama dacă vorbesc cu femeia pe care o iubisem sau cu o străină.
„Adică vrei să te măriți cu mine, dar fără fiica mea?”, am întrebat, abia șoptit.
A oftat, deranjată. „Nu înțelegi, e complicat. Vreau să avem viața noastră, fără bagajele trecutului tău.”
„Bagaj?”, am repetat, simțind cum mi se strânge gâtul. „Loredana e copilul meu, nu o geantă pe care o lași la ușă.”
A întors privirea, rușinată sau poate doar iritată că i-am stricat planurile. În acel moment am știut. Nu mai era nimic de reparat.
Am plecat din apartament fără să mai spun nimic. Doar am luat cheile și am închis ușa în urma mea. Afară, frigul de dimineață m-a izbit în față, dar era o lovitură mai blândă decât cea pe care tocmai o primisem în suflet.
Când am ajuns acasă, Loredana dormea încă. Am privit-o câteva minute. Era atât de liniștită, cu părul răvășit și o păpușă strânsă la piept. Mi-am promis că nu va mai simți niciodată că nu e dorită.
În următoarele zile, telefoanele de la Raluca au venit unul după altul. Mesaje, apeluri, chiar și flori lăsate la ușă. Dar răspunsul meu era tăcerea. Uneori, liniștea spune mai multe decât o mie de cuvinte.
Odată, am deschis un mesaj în care scria: „Nu cred că e corect să arunci totul pentru un capriciu de moment.” Am zâmbit amar. Capriciul acela avea 11 ani și era motivul pentru care îmi bătea inima.
Timpul a trecut. Loredana a crescut, a terminat școala generală cu premiul întâi. Într-o zi, în drum spre casă, mi-a spus: „Tati, eu știu că ai renunțat la ceva pentru mine.”
Am încercat să glumesc: „Am renunțat la o mireasă care nu știa să iubească corect.”
Dar ea m-a privit serios: „Atunci ai câștigat ceva mai bun.”
Avea dreptate. În locul unei femei care voia să șteargă trecutul meu, am ales viitorul copilului meu. În locul unei nunți pline de poze perfecte, am ales zile simple, pline de zâmbete adevărate.
Ani mai târziu, când Loredana s-a măritat, am stat lângă ea la altar, cu lacrimi în ochi. A fost o nuntă mică, dar plină de căldură. Când am văzut-o mergând spre mirele ei, am simțit că toată durerea de atunci a avut un rost.
După ceremonie, m-a luat de mână și mi-a spus: „Tati, azi te-am făcut și pe tine mire, din nou.”
Atunci am înțeles ceva ce ar trebui să știe toți părinții: dragostea adevărată nu se măsoară în jurăminte rostite la altar, ci în felul în care alegi să nu-ți lași copilul singur în lume.
Am privit cerul, am zâmbit și mi-am spus în gând: „Poate că n-a fost nunta pe care o visam, dar e viața pe care o meritam.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.