Când tatăl meu ne-a părăsit, mama mea vitregă m-a smuls din ghearele orfelinatului. N-am să încetez vreodată să fiu recunoscător sorții pentru a doua mamă care mi-a salvat viața…
În copilărie, traiul meu părea desprins dintr-o poveste frumoasă – o familie mică, strâns legată, adăpostită într-o casă bătrânească de pe malurile Mureșului, aproape de Săvârșin. Eram noi trei: eu, mama și tata. Mirosul plăcintelor aburinde făcute de mama plutea prin camere, iar seara, vocea gravă a tatălui meu îmi spunea povești despre munți și păduri, făcând pereții să vibreze.
Dar viața e uneori un vânător crud, care își încordează arcul când te aștepți mai puțin. Într-o zi, mama a început să se stingă – zâmbetul i s-a stins, mâinile îi tremurau, iar în scurt timp, un pat dintr-un spital din Arad a fost locul unde s-a sfârșit totul. A plecat, lăsând o prăpastie adâncă în urma ei. Tata s-a prăbușit în gol, căutând alinare în sticlele de țuică, transformând casa noastră într-un loc apăsător, plin de tăceri apăsătoare și cioburi.
Frigiderul era mai mult gol, dovada mută a decăderii noastre. Mă duceam la școala din Săvârșin flămând, murdar, cu obrajii arși de rușine. Învățătorii mă certau că nu-mi fac temele, dar cum să-mi pot aduna mintea când singura mea grijă era cum să rezist până a doua zi? Prietenii s-au risipit ca fumul, șoaptele lor mă răneau mai rău decât o palmă, iar vecinii ne priveau casa dărăpănată cu milă.
La un moment dat, cineva nu a mai suportat și a chemat Protecția Copilului. Niște oameni cu fețe severe au intrat peste noi, hotărâți să mă ia din brațele tremurânde ale tatălui meu. El s-a pus în genunchi, plângând și implorând să i se mai dea o șansă. Au hotărât să-i acorde o lună – un fir subțire de speranță, deasupra unui hău întunecat.
Acea vizită l-a zguduit pe tata. A dat fuga la magazin, a adus saci întregi de alimente, și împreună am curățat casa până a început să semene din nou a cămin, chiar dacă doar palid. A încetat cu băutura, iar în privirea lui se ivea din nou acea licărire de odinioară.
Am început să sper. Într-o seară, când vântul lovea cu putere ferestrele, mi-a spus cu o jenă ciudată că vrea să-mi prezinte o femeie. Am încremenit – o uitase deja pe mama? Mi-a jurat că ea va rămâne mereu în inima lui, dar trebuia să facă asta și pentru a opri amenințările celor de la Protecție.
Așa a apărut în viața mea mătușa Ana.
Am mers la ea în Deva, un oraș cocoțat între dealuri, unde locuia într-o casă modestă, cu pomi bătrâni în curte și o priveliște către râul Strei. Ana era un vârtej de energie – caldă, dar fermă, cu o voce care știa să aline și cu brațe mereu gata să te strângă. Avea un băiat, Ștefan, cu doi ani mai mic decât mine, slăbuț, dar cu un zâmbet care putea topi orice îngheț. Ne-am împrietenit repede – alergam prin curte, ne cățăram prin copaci, râdeam până ne durea burta.
Când m-am întors, i-am spus tatei că Ana e ca un soare în întunericul nostru, iar el a dat din cap, cu privirea rătăcind undeva departe. După câteva săptămâni, am părăsit casa de pe malul Mureșului, am închiriat-o unor necunoscuți și ne-am mutat la Deva, într-o încercare de a reclădi ce mai rămăsese din familia noastră.
Acolo viața a început să prindă din nou culoare. Ana m-a îngrijit cu o dragoste care mi-a pansat toate rănile. Mi-a cârpit hainele rupte, gătea mâncăruri care umpleau casa de miresme uitate, iar serile le petreceam împreună, cu Ștefan spunând tot felul de năzbâtii. El mi-a devenit frate, nu prin sânge, ci prin durere și prin bucuria de a fi din nou copii – ne certam, visam, și ne împăcam fără să fie nevoie de cuvinte.
Dar fericirea e fragilă, ușor de zdrobit sub roțile sorții. Într-o dimineață geroasă, tata nu s-a mai întors acasă. Un telefon a spart liniștea: fusese lovit mortal de o mașină pe un drum acoperit de gheață. Durerea m-a copleșit, m-a tras în jos ca o piatră de moară. Asistența socială a revenit, la fel de rece. Fără un tutore legal, m-au luat din brațele Anei și m-au dus într-un orfelinat din Hunedoara…
Lunile petrecute acolo au fost grele, cu pereți reci și reguli care mă sufocau. Seara plângeam sub pătură, dorindu-mi să fiu din nou în casa Anei, să simt miros de pâine caldă și să aud râsul lui Ștefan.
Dar Ana nu m-a abandonat. A venit mereu în vizită, cu plase pline de bunătăți și cu ochii calzi, care mă mângâiau fără să fie nevoie de vorbe. După un an lung și obositor de procese și acte, a reușit să obțină custodia mea. Ziua în care a venit să mă ia acasă a fost cea mai fericită din viața mea.
Ne-am întors în căsuța din Deva, iar Ana m-a strâns tare în brațe, promițând că de acum înainte nu mă va mai lăsa niciodată. Ștefan m-a îmbrățișat și el, râzând, spunând că a păstrat patul meu neatins, așa, ca pentru un frate adevărat.
Anii au trecut, iar casa noastră s-a umplut din nou de viață. Eu și Ștefan am crescut, am mers împreună la liceu, apoi la facultate, iar în serile de vară încă stăteam pe trepte, vorbind despre toate și nimic. Ana a îmbătrânit frumos, cu zâmbetul mereu pe buze și ochii strălucind de mândrie. Iar eu nu voi înceta niciodată să fiu recunoscător pentru a doua mea mamă, care mi-a oferit nu doar un acoperiș, ci și o inimă unde să fiu mereu acasă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”