Grăsuța, ca să nu fie luată în râs, l-a spălat și l-a îngrijit pe un om al străzii, apoi l-a adus la petrecere ca pe cavalerul ei…
— Tania, din nou blocaj din cauza ta! Partea ta din spate e atât de mare că nici un avion n-ar putea să o ocolească! Probabil lingi farfuriile înainte să le speli!
Aceste cuvinte au stârnit un hohot de râs zgomotos. Tania a închis ochii, dorindu-și din tot sufletul să dispară, doar ca să nu mai audă batjocura și să nu mai vadă fețele pline de răutate. Nu putea să le explice că bugetul ei, alături de cel al mamei, abia le permitea să cumpere cele mai ieftine alimente, iar tendința ei de a lua ușor în greutate nu se potrivea deloc cu mesele dezorganizate, luate dimineața, noaptea sau pe fugă.
Sigur, Tania ar fi trebuit să facă sport sau să-și schimbe programul zilnic, dar trebuia să muncească pentru a-și îndeplini promisiunea făcută tatălui ei: să termine studiile și să aibă grijă de mama ei. Studiile erau grele. Pensia mică a mamei, sesiunile nesfârșite, lipsa cronică de somn din cauza turelor de noapte — toate acestea îi făceau viața un calvar. Altcineva poate ar fi slăbit, dar Tania, dimpotrivă, se rotunjise și mai mult.
Ascultă. Se părea că toți plecaseră. Putea ieși afară. Însă, deschizând ușa, s-a trezit din nou față în față cu chelnerii.
— Tania, tocmai pe tine te căutam, — i-au zis.
Tania s-a încordat. Nu se aștepta la nimic bun din partea lor.
— De ce?
S-au privit unii pe alții, iar Tania a înțeles imediat că urmează o nouă umilință. Și-a amintit de vorbele tatălui ei: „Ești cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă. Chiar dacă te doare, luptă. Orice ar fi, zâmbește și luptă.”
— Bine, întrebați, — a zis ea.
— Tania, mâine avem o petrecere după tură. Putem să închidem puțin mai devreme? Toți vin cu cineva. Tu vii? Deși… n-ai cu cine. Cine s-ar încumeta să iasă cu un butoi ca tine?
Râsetele lor au umplut încăperea.
A apărut managerul:
— Ce-i cu circul ăsta? Râsul vostru sperie clienții! La treabă, imediat!
Tinerii s-au împrăștiat, iar Tania a ieșit repede afară. Avea câteva minute să-și revină. A încercat să se liniștească, dar lacrimile i-au dat năvală. Nu avea pe nimeni, poate că aveau dreptate. Era grasă, ratată și nimeni nu avea nevoie de ea.
„Trebuie să fac ceva. Să nu mai mănânc deloc? Să merg la un doctor? Dar ce o să-mi spună? Regim, sport. Și cu ce bani să plătesc toate astea?”
— Eh, tată, ce să fac? Dacă mâine nu vin cu un iubit, o să mă umilească din nou.
Tania s-a cutremurat. Cineva a tușit în tufișuri. Se însera și nici nu se gândise că ar putea fi cineva acolo, în spatele restaurantului. A făcut un pas înapoi și a simțit un fior rece.
— Iertați-mă dacă v-am speriat, — a spus un bărbat de vreo treizeci de ani. — N-am vrut. Nu pot să suport să văd o femeie plângând. Pot ajuta cu ceva?
Tania a oftat:
— Nu. Și oricum, cu ce ați putea ajuta? Iertați-mă, dar arătați de parcă dumneavoastră ați avea mai multă nevoie de ajutor decât mine.
Bărbatul a arătat spre o bancă:
— Îmi dați voie să mă așez?
S-a așezat, a tăcut o vreme, apoi s-a întors spre ea și a început să povestească:
— Știți, mi-am dat seama de mult că lacrimile nu rezolvă nimic, doar încurcă viața. Acum un an, m-am trezit fără să-mi amintesc cine sunt. Da, am plâns de frică. Dar am înțeles repede că lacrimile nu schimbă lucrurile. Probabil am avut o viață, dar dacă m-am trezit într-un subsol, poate acolo îmi era locul. Am rătăcit pe străzi, am încercat să vorbesc cu oamenii, dar nimeni nu m-a recunoscut. Am înțeles că nu am pe nimeni. Am încercat să-mi refac actele, dar la poliție m-au tratat cu dispreț. Cine să vrea să ajute un om al străzii? Acum sunt nimeni.
— Un om invizibil, — a spus Tania, privindu-l.
— Ciudat e că îmi amintesc cum să vorbesc și să mănânc, dar nu-mi amintesc cine sunt.
Atunci Tania a avut o idee:
— Cum vă numiți?
— Nu m-ați ascultat deloc? Nu-mi amintesc. Spuneți-mi cum vreți.
— Eu sunt Tania. Știți, poate mă puteți ajuta…
Și Tania i-a spus planul ei. A ales să-l numească Anton, pentru că așa îl chema pe tatăl ei.
Anton a meditat:
— Sună a aventură. Îmi place… Dar cum? Uitați-vă la mine, sunt îmbrăcat jalnic. Locul meu e la tomberon, nu la o petrecere.
— Nu contează. Știți ce mamă am? O să vă pună la punct de n-o să vă recunoașteți. — Tania a zâmbit.
— Sunteți norocoasă. Dar tatăl dumneavoastră…
— Nu mai este. A plecat de mult. Dar îmi amintiți de el. Spunea mereu să lupți. Dacă nu vreți, înțeleg. Dar dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș încerca. Eu vreau să lupt și vă propun să veniți alături de mine.
— Mama dumneavoastră mă va primi?
— Da. E extraordinară. Veniți la noi. Vă scriu adresa…
— Spuneți-o, o țin minte. Nu știu cine am fost, dar am o memorie excelentă.
Tania s-a întors la muncă. Știa că trișează, dar spera că planul ei va rămâne secret și că, în sfârșit, va fi lăsată în pace.
Seara, când a ajuns acasă, i-a povestit tot mamei. Iar mama i-a spus:
— Tania, ești adultă. Te susțin. Sper să iasă bine. Dar… ești sigură că nu e un infractor?
Tania a sărutat-o.
— Nu, mamă, cred că e un om bun, doar rătăcit prin viață, la fel ca mine.
A doua zi, Anton a venit. Mama l-a privit atent, i-a zâmbit larg și l-a tras direct în baie, unde l-a bărbierit și i-a aranjat părul. Apoi a scos din dulap hainele tatălui — un costum gri simplu, dar curat, și o cămașă albă. Când Anton a ieșit, Tania a rămas cu gura căscată. Parcă era alt om.
Seara, au mers împreună la petrecere. Colegii au amuțit când l-au văzut pe „butoiul” lor intrând la braț cu un bărbat elegant, galant, care nu-și lua ochii de la ea. Toată seara, Anton a avut grijă să o facă să râdă, să danseze, să se simtă cea mai frumoasă femeie din încăpere.
La final, pe drum spre casă, Anton i-a luat mâna:
— Tania, nu știu cine am fost înainte, dar dacă e să-mi încep viața din nou, vreau să fie alături de tine.
Tania a zâmbit cu ochii în lacrimi și și-a dat seama că, pentru prima dată după mult timp, nu se mai simțea nici grea, nici mică, nici ridicolă. Se simțea iubită.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”