Printre cioburile de lut și rădăcinile uscate, o pungă mică de plastic, bine înfășurată în folie, ieșea la iveală. Am înghețat. M-am uitat la ea fără să respir. Părea… pusă acolo cu intenție.
M-am aplecat cu grijă, uitând pentru o clipă de acele cactusului care mi se înfipseseră în mână. Am desfăcut ușor folia și am găsit înăuntru un plic galben, lipit cu bandă adezivă. Pe el, scris cu pixul: „În caz că nu mă mai întorc.”
M-am așezat pe podea, cu mâinile tremurând. L-am deschis.
Înăuntru erau două lucruri: o scrisoare și o fotografie veche. În fotografie, John era cu o femeie blondă, ținând un copil de mână. Erau într-un peisaj de iarnă, poate într-un sat de munte. În spatele lor, un indicator: „Rucăr – Bran, 2 km”.
Am citit scrisoarea. Fiecare rând îmi dădea fiori. Era scrisă acum trei ani, exact când „Generalul” apăruse în casă.
„Dacă citești asta, înseamnă că ori m-am întors și n-am avut curajul să-ți spun, ori nu m-am mai întors deloc. Femeia din poză e Loredana. Ne-am cunoscut înainte să mă căsătoresc cu tine. N-am știut ce să aleg. Pe copil l-am recunoscut abia recent. Am făcut un test ADN în secret. Este al meu. Îmi pare rău. Îți las cactusul ca pe un secret îngropat și, dacă va trebui vreodată să afli, atunci poate… mă vei ierta.”
Mă uitam în gol. În capul meu vuiau întrebări: câți ani are copilul? De ce nu mi-a spus niciodată? De ce cactusul?! Poate pentru că știa că nu-l voi atinge niciodată.
A doua zi am luat poza, scrisoarea și m-am urcat în mașină. Am condus până în Rucăr. N-am anunțat pe nimeni. Am întrebat localnicii, am bătut la porți, până am găsit-o.
Loredana deschidea poarta când m-a văzut. Nu a spus nimic. A coborât copilul din mașină. Era băiat. Avea ochii lui John.
— Știe cine e tatăl lui? am întrebat.
— Știe. Dar și-a dorit mereu o soră. Ai copii?
M-am uitat la ea. Lacrimile nu mai veneau. Doar un gol în stomac și o greutate în piept.
— Nu, am avut doar… cactuși.
Și în acel moment am înțeles: uneori, cei mai periculoși spini nu sunt cei care înțeapă pielea — ci cei care înțeapă încrederea.
Dar, așa cum zice o vorbă din bătrâni, „adevărul, oricât l-ai ascunde sub lut și ace, tot iese la lumină când vine vremea să uzi pământul.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.