Elevii râdeau de noua profesoară, voiau s-o facă să cedeze, dar după câteva minute s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat…
La clasa a X-a B, dintr-un liceu aflat în centrul unui oraș mare din România, postul de profesor de limba română devenise un loc instabil. Un dascăl plecase în concediu de creștere a copilului, altul renunțase după nici o lună. Așa că, atunci când a pășit pe ușă Elena Mureșan — tânără, tăcută, cu o ținută modestă dar îngrijită — câțiva elevi și-au aruncat zâmbete complice:
— „Iar una nouă… Nu cred că rezistă mai mult de două săptămâni”, a murmurat cineva din spate.
Ora a început ca un adevărat test de rezistență.
— „Deschideți vă rog caietele…”, a rostit ea cu un ton blând.
— „N-am adus!” — s-a auzit imediat din ultima bancă, urmat de chicoteli.
— „Poate întâi ne ziceți cum vă cheamă, apoi vedem dacă merită să ascultăm ceva”, a spus cineva ironic.
— „Sunt Elena Mureșan”, a răspuns ea calm. „Și eu…”
— „Elena Mureșan? Parcă e nume de sirop de tuse!”, a întrerupt-o o fată râzând.
— „Parfum de mătușă și ochelari din epoca de piatră”, s-a auzit dintr-un colț, declanșând alte râsete.
Un băiat a pus pe telefon sunetul unui măgar, pe fundalul căruia alții chicoteau. Când profesoara scria la tablă, un avion de hârtie i-a lovit spatele.
Ea s-a întors liniștită.
— „O să plângeți și o să plecați, la fel ca ceilalți?”, a șoptit un băiat din prima bancă, suficient de tare cât să audă toți.
Cărți cădeau „din greșeală” pe jos, scaunele erau mișcate zgomotos, iar unii erau deja cu TikTok-ul pornit pe telefoane.
Atunci, spre surprinderea generală, doamna Mureșan s-a așezat pe marginea catedrei și, cu o voce scăzută, aproape plictisită, a rostit…
Clasa a încremenit la ceea ce a urmat.
— „Eram de vârsta voastră când mi-am pierdut mama. Nu aveam nici telefon, nici haine noi. Doar o bibliotecă veche și o profesoară care a crezut în mine.”
Se lăsase liniște. Toți păreau brusc mai atenți.
— „În prima zi de liceu, eram la fel de speriată ca voi. Dar am învățat că literatura nu e despre note. E despre oameni. Despre ce trăiesc, ce pierd, ce câștigă. Despre cum ne găsim vocea când pare că nimeni nu ne ascultă.”
Nimeni nu mai chicotea. Chiar și băiatul cu avionul de hârtie părea jenat.
— „Așa că da, puteți să râdeți. Sau puteți să ascultați. Nu pentru mine. Pentru voi. Eu sunt aici să vă dau ceva ce nimeni nu mi-a dat la timp: o șansă să vă descoperiți.”
Tăcerea devenise apăsătoare. Apoi, în colțul clasei, o mână s-a ridicat timid.
— „Doamnă… putem să începem totuși ora?”
Ziua aceea a fost un punct de cotitură. În câteva săptămâni, clasa care altădată gonea profesorii devenise un loc în care se citea și se discuta pe bune. Elena Mureșan a rămas acolo ani la rând, transformând elevii nu doar în buni cunoscători ai literaturii, ci în tineri capabili să asculte, să simtă și să înțeleagă.
La finalul anului, băiatul din prima bancă i-a întins o scrisoare:
„Mulțumim că n-ați plecat. Datorită dumneavoastră, am înțeles că poveștile nu sunt doar în cărți. Sunt în oameni.”
Și doamna Mureșan a zâmbit. Pentru prima dată în mult timp.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
”Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.”