M-am întors acasă cu hainele lipite de piele și cu pași apăsați, dar cu un plan limpede în minte. În satul unde m-am născut, la marginea Ardealului, am învățat de mic o vorbă: „Nu te pui cu omul care a muncit cu mâinile goale și a ridicat o casă din lut.” Eu ridicasem nu o casă, ci un imperiu. Și nu aveam de gând să-l las pradă unor suflete putrede.
Am aprins focul în șemineu, așa cum făcea tatăl meu în serile de iarnă. Lemnul trosnea, iar flăcările dansau ca niște martori tăcuți ai deciziei mele. Nu era doar o confruntare, ci o judecată. Iar eu eram judecătorul.
Când Mihai și Evelina au intrat în conac, hainele lor erau încă umede, părul ud lipit de frunte. Jucau teatru prost. Evelina a suspinat teatral, iar Mihai a oftat ca un copil care nu știa pe ce drum calcă. Însă ochii lor trădau altceva—nerăbdare, setea de avere.
„Tată… ce s-a întâmplat? Ești bine?” a întrebat Mihai, fals îngrijorat.
Am ridicat un pahar de pălincă și am zâmbit amar. „Mai bine decât v-ați dori voi. Și știți de ce? Pentru că eu am învățat că omul nu moare când îl vrea altul mort. Omul moare doar atunci când se lasă doborât.”
Evelina a făcut un pas înapoi. În colțul gurii ei se citea iritare. „Nu înțeleg ce spui.”
„Ba înțelegi foarte bine”, i-am tăiat-o. „V-ați unit ca doi hoți la drumul mare. M-ați aruncat în apă crezând că banii mei vor cădea în brațele voastre. Dar eu v-am pregătit altceva.”
Le-am întins un plic gros, legat cu sfoară. Mihai l-a apucat cu mâini tremurânde, ca un copil în fața unui cadou. Când a desfăcut sfoara, a găsit înăuntru acte.
„Ce e asta?” a întrebat, palid.
„Actele de donație. Tot ce am construit, toată averea mea, am donat-o unei fundații care va ridica școli și spitale la țară. Satul meu natal va avea apă curentă, copiii vor avea cărți, bătrânii nu vor mai fi singuri. Și voi… veți rămâne cu nimic. Exact cât meritați.”
Camera s-a umplut de tăcere. Se auzea doar lemnul trosnind în șemineu și respirația greoaie a fiului meu. Evelina a izbucnit prima.
„Ești nebun! Toată viața am muncit lângă Mihai, iar tu ne lași pe drumuri?”
Am izbucnit într-un râs scurt. „Tu ai muncit? Ai muncit să-mi câștigi fiul, să-i pui gânduri străine în cap, să-l îmblânzești până a uitat ce înseamnă demnitatea. Dacă ar fi fost după tine, numele nostru ar fi ajuns batjocură.”
Mihai a ridicat privirea spre mine. În ochii lui am văzut o umbră de regret. Poate era prea târziu, poate nu. Dar știam că rana rămâne.
Am băut ultima înghițitură de pălincă și am lăsat paharul să cadă greu pe masă. „Acesta e cadoul meu pentru voi. O moștenire care nu vă aparține. Și o lecție pe care n-o veți uita: omul poate fi aruncat în mare, dar cât timp are pământ românesc sub picioare, nu-l doboară nimeni.”
Evelina a izbucnit în plâns isteric, dar nu mă mai atingea. Mihai a rămas nemișcat, cu umerii lăsați, ca și cum i s-ar fi prăbușit întreaga lume.
Eu am privit focul din șemineu și am simțit o liniște pe care nu o mai cunoscusem de ani. Nu mai eram doar un om bogat. Eram din nou băiatul care căra apă cu cobilița la fântână, care muncea alături de tatăl său pe câmp și care știa că adevărata avere e demnitatea.
Și în acea noapte, am înțeles: pierdusem un fiu, dar câștigasem din nou onoarea. Iar onoarea, odată recâștigată, valorează mai mult decât orice milion.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.